Văzul, doar
văzul
Cine a inventat oglinda
s-a povestit...
Dublul, triplul, „n”-ul
îl contrazic:
nu există
singurul/singura,
nu există unic
Şi câte şi câte
din trudnica agitaţie,
vorbitoare sau mute
încă mai
povestesc:
focul în limba fumului,
iarba cu fir înmiit,
ploaia cu bice de
plâns prăbuşit,
ţărâna prin
praful drumului,
despre nimicnicia
în spaţiul,
în timpul de
graţie,
când te naşti ca
să cauţi,
fără să te
regăseşti
în umana inflaţie...
Crezi,
nu crezi,
ţi se dă o fărâmă de
dragoste
în ochii celuilalt
să te vezi...
Ce mazochist supliciu!
Văzul,
peste toate doar văzul,
simţul contemporan
de serviciu!
Fărâmă
Nu sunt Dumnezeu,
ci doar o fărâmă din El
şi doar fărâmă încerc
să închipui,
să cânt
din zborul acesta
înalt şi frânt,
înalt şi frânt...
Fărâmă din iubirea Lui
e inima mea
şi sub lupa ei de carne
şi sânge
măresc mărunţia clipei
şi mă minunez de ea
ca şi când
nimeni până acum în
afara mea
n-ar fi văzut,
nu s-ar fi bucurat
şi n-ar fi scris despre
asta
înalt şi frânt,
înalt şi frânt...
Sărut pulberea de pe
încălţările Lui
cereşti
şi praful acela mă
îmbărbătează...
Fie,
sunt un grăunte de praf –
dar care ştie
că Dumnezeu e de foc
nu de ţărână,
de focul acela dintâi
pe care pământul răcit
l-a uitat,
l-a trădat,
l-a murit...
„Fie, mă consolează El
în rugăciune –
eşti praf de foc
rătăcind pe ţărână,
o scânteie până la
soroc;
vei fi de scrum
pe lungul drum,
vei fi cenuşă
din jucăuşă,
vei cădea pe pământ
înalt şi frânt,înalt
şi frânt...”
În duminica mică
Mărturisesc,
mă-mpărtăşesc -
nu mi-o cere nimeni
în duminica mică.
Duhovnicul meu e Poemul,
un preot îndatoritor
care mă ajută să uit,
să respir (să mai mor),
să mă-ncurajez din
frică...
E un blestem
cu amară pecete
să nu simţi precum
ceilalţi,
noaptea să nu-ţi dea
linişte şi pace,
ziua să vezi
după propria lumină
vorace
şi apa sâmbetei să-ţi
dea sete.
Poate de-aceea iubesc
copacii,
lumea nesăbuită a
rădăcinilor lor
scormonitoare
pe care nimeni n-o poate
privi,
n-o poate presimţi,
dar care-i hrăneşte
şi-i ţine-n
picioare...
Nu-mi vede nimeni
rădăcinile colorate,
nu-mi aude nimeni
rădăcinile cântătoare,
ţesătura lor de fire
mărunte
cotropind adâncurile
pentru o biată coroană
de frunze,
fericită vremelnic de
ploaie,
aurită vremelnic de
soare...
Iată, trunchiul s-a
jertfit,
el e Isusul meu
pentru nevolnica hârtie
pe care toţi se chinuie
să scrie,
pe care şi eu am scris
o nouă mărturisire,
un fel de vis în vis
dintr-o feciorelnică
păcătuire -
ca patima adâncurilor
colorate
să răzbească la
suprafaţă
pentru Nimeni,
pentru încă o
viaţă.
Grafologie
Mi-a spus
copilul sincer minunat:
„Tu scrii
cum cade ploaia, aplecat...”
„Şi cum aş
face altfel, i-am răspuns,
când
cerul meu adună-ndeajuns
tristeţi
şi bucurii care mă-ndoaie
să cad
peste pământ în chip de ploaie?
E-o
ploaie poezia, un mister,
dar
pentru ea îţi trebuie mult cer,
nu doar
pământ de străbătut sub paşi...
Îmi urc spre
slavă gestul pătimaş
şi
cald cu frig nasc aburul cuvânt,
mirarea-l
schimbă-n norul unui gând
din
cerul fulgerat sub care scriu...
Da,
ploaie plouă sufletul meu viu,
blând
aplecată sărutându-ţi mâna,
ca-n
arşiţi, când setoasă e ţărâna...”
Bietul, Poetul
Păsării
încă din ou
i-au binecuvântat zborul
Cerul şi Soarele:
albuşul de la nori,
gălbenuşul de la
plodul astrului de
lumină...
Omului
doar chipul şi asemănarea
i le-a dat Cel de Sus,
în rest l-a făcut
din tină,
chiar cu suflare divină
din tină,
doar tină...
Oricât de profund şi
grav
s-ar strădui să fie,
el ucide pasărea
sau o chinuie-n colivie
fără putere s-o-nvie,
fiindcă-i din praf,
doar din praf,
fie şi Marele Praf
al acelei secunde
urcând spre vecie.
Dar bietul, Poetul?
El e naiva
întruchipare
de praf cutezând să
zboare
cu aripile Cuvântului
spre soarele
Cântului
cel încă nespus/neapus,
nesocotind Cerul şi
Marea,
căutând disperat
asemănarea
Celui de Sus,
Celui de Sus!
Passionaria Stoicescu
