Decolteuri la balul epigramei

„Bruma e a toamnei, toamna e anotimpul coacerii, al maturităţii.

Numai cine are talent literar copt, hrănit cu multe lecturi şi scrieri, poate să culeagă la repezeală fructul

 proaspăt şi suculent al epigramei”

Passionaria Stoicescu

 Ne-a obişnuit cu candoarea şi graţia poeziei pentru copii, cu fagurii amari ai poeziei din stupul singurătăţii cu zumzet de lumini.

Ne-a răsfăţat cu harul zicerii, dând firescului din cuvânt strălucire de diamant şi căldură de lacrimă cântătoare.

Ne-a surprins, uluindu-ne cu ironia sa bine coaptă în ţestul de lut însufleţit al înţelepciunii, prin recentul volum de epigrame – „Decoltate”(Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2015) - un adevărat regal de spirit cu care dă cu tifla prea cenuşiilor noastre idei încorsetate în false pudori.

Şi totuşi, câtă luciditate sprinţară în insectarul cu numele de viaţă din lumea noastră veşnic prihănită de gânduri ce se-aţin de-a curmezişul inimii cu bruma ei de raţiune de care raţiunea cică n-ar avea ştire.

Citindu-i epigramele „decoltate”, cu care Passionaria Stoicescu intră pe poarta mare a creaţiei literare de acest gen, fără intenţia de a detrona pe nimeni (în regatul epigramei sunt tot atâtea tronuri câte hohote de râs sănătos!), te întrebi dacă nu cumva „decolteul” este chiar în mintea cititorului, necum în „inocenta” spusă a autoarei care se declară obsedată „fără ruşine, de scris şi de citit / epigramând în genul trivial”, ca să ne şi mărturisească de ce o face: „Vorbeşte clar redactorul din mine / Precum că-s obsedată ... textual”.

Şi, mă rog, ce-am fi vrut de la această exigentă poetă care a buchisit ani buni ca redactor de carte pentru atâţia confraţi (nu chiar toţi cu notă de trecere la examenul de limbă şi literatură română până la a le fi dat talentul brânci în lumea celor care mai cuvântă din chiar tagma literaţilor cu patalama!).

Tot „decolteu” să fie şi semnalata bizarerie a acelui „fenomen contemporan / pe care te jenezi să-l recunoşti: / oare-i iubeşte Dumnezeu pe proşti / de sunt atât de mulţi şi ... tot apar?”, sau „porcăria” repetată (din lipsă de fantezie?!) de niscai dedulciţi la păcat când „multe alte noi greşeli aşteaptă”?

Eternele poveşti cu el şi ea: soţie, soţ, amantă, soacră, noră, iubit(ă) de o viaţă sau de-o oră, bos, secretara jună, blondă, brună, gay şi gheişe, toată lumea bună, şi tetea, şi piranda, şi popi, şi deputaţi (ba chiar şi preşedinţi adevăraţi!), sunt de poetă atacate graţios, fără cruţare, cu ... armamentul glumei din dotare.

Să facem o escală printre acestea toate:

„ Să zicem „da!” unirii între gay” (zice poeta foarte polliticaly correctly!), dar o scrinteşte mai la vale: „De ce? Doar reproducerea-ntre ei / i-ar mai opri să reapară iar!” (Ce-i cu discriminarea asta imputabilă, madam, s-ar răţoi la autoare Sfânta Europa!)

Dar de minunea bisericească prin care un biet popă a tot strâns bani din tot satul pentru un clopot ca, pân’ la urmă, „tot bănetul strâns / doar de-un Audi 7 i-a ajuns!”, asta cam la ce „decolteu” s-ar potrivi?

Dar de „pudoarea” celui preşedinte care, zice-se, ar fi propus în şagă (poeta dixit şi, ştie ea ce spune, ba chiar şi noi mai ştim câte ceva!) ca „numele oraşului Băicoi / să se preschimbe pudic în Măidragă .”?

Dar ce-aţi avea de comentat despre curatul adevăr cum că „femeia îmbogăţită îndestul / independentă-i faţă de mascul” în vreme ce el, amărâtul, „posesor de mari averi / e dependent la culme de ... muieri!”

Şi, în sfârşit, (că altfel v-aş răpi chiar bucuria de a descoperi singuri acele perle ascunse-n scoica-epigramă a Passionariei Stoicescu!), să ne oprim la calamburul-furul – ilustrare perfectă a timpului cu care s-a nimerit să fim contemporani:

„Eşti hoţ la musulmani? Te-au amputat! / Adio mâini făcând vreo furăciune... /Eşti ... imputat la altă naţiune / iar la români eşti sigur... deputat!”

Vai, nu vă fie cu supărare, doamnelor şi domnilor deputaţi (ne)pătaţi, autoarea n-a făcut decât o mică licenţă poetică – un decolteu epigramistic îngust cam cât o lamă de tăiş de brici...

Prin proaspătul său volum de epigrame, Passionaria Stoicescu şi-a adjudecat un loc de prim rang între epigramiştii români contemporani.

Şi dacă vreuna dintre „decoltate” vi se va părea prea ... verde, întrebaţi-vă dacă n-ar trebui să mai încheiaţi o copcă la „mâna casnică a gândirii” care-a uitat de mângâiere...

Paula ROMANESCU

Despre interval, între dantelă şi decolteu

Incursiune printre triviale-joviale, cu Passionaria Stoicescu

Cândva, părintele semioticii, Roland Barthes (1915-1980), ne învaţa că în artă, ca şi în viaţă, totul e să găseşti intervalul, cu alte cuvinte să distingi între ce se poate şi ce nu se poate a fi dezgolit artistic. Privit astfel, intervalul, ca fenomen literar în jurul căruia se grupează literatura erotică, este mai degrabă arta de a ascunde, decât de a dezvălui secrete de alcov, fenomen cu atât mai sensibil cu cât „numai scriitorii foarte buni o stăpânesc”, după cum susţine, pe bună dreptate, N. Manolescu. Chiar dacă în ultimii ani am asistat la o explozie a literaturii erotice, uneori cu accente violent licenţioase, motiv pentru care criticul Cornel Ungureanu a numit chiar, mai în glumă, mai în serios, promoţia ’90 Generaţia Playboy, cu trimitere directă la publicaţia gestionată, la un moment dat, de Dan-Silviu Boerescu, care „şi-a ales semn de carte Iepuraşul” (Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Aula, 2007, p. 444), aspectul acesta particular al literaturii axate pe povestioare intime, ori pe o poezie în care „obscenitatea devine aproape religioasă”, cum susţinea Emil Brumaru într-un interviu acordat Irinei Boltaşu, în februarie 2005, pentru revista Cultura, nu este, din păcate, atât de generalizat cum l-ar dori iniţiatorii lui, din simplul motiv că, pe tărâm românesc, pudoarea faţă de situaţiile amoroase persistă, în ciuda unor decenii de relativă liberalizare culturală.

Aşa se face că între momentul de splendidă discreţie amoroasă, când eroul romanului Adela, de G. I. Ibrăileanu, îi săruta mâna pupilei sale, întâlnite la Staţiunea Bălţăteşti, din Moldova, nu ca de obicei, ci puţin mai sus, în intervalul dintre dantelă şi mănuşă, şi cartea Poftele. Dragoste în bucătărie, sex în bibliotecă (Nemira, 2006), a liderului generaţiei Playboy, diferenţa nu e de îndrăzneală, cât de măsură, astfel încât nu ne rămâne decât să ne întrebăm, retoric, desigur, dacă nu ar trebui ca şi erotismul să fie trecut prin filtrul culturii.

Reflectând asupra motivelor pentru care literatura erotică românească nu este atât de viguroasă, pe cât de „realistă şi neaoşă” este tradiţia folclorică, se poate broda la infinit, deplângându-se „pudorile mediului nostru cultural” care au făcut ca „drumul” cu pricina să rămână atât de injust. Motivele, ţin de tradiţie, de prejudecăţile religioase şi politice şi, desigur, de limbajul nostru literar excesiv gramaticalizat, ce a barat, multă vreme, accesul în literatura oficială a unor aşa zise „blăstămăţii”, sau „buruienoase”, cum li se mai spune expresiilor rostite, obligatoriu, la un pahar de vin, eventual „la spartul nunţii, în cămară”. Fenomenul este deopotrivă familial şi public şi a fost observat chiar de o autoare – ocazională – de „nudităţi şi crudităţi” de limbaj, Passionaria Stoicescu, într-un interviu acordat criticului Radu Voinescu, şi publicat, fragmentar în preambulul unui volum de catrene Decoltate. Triviale . . . Joviale (Bucureşti, Ed. Detectiv Literar, 2015) : „Mama era o fiinţă extrem de pudică, din gura căreia n-am auzit vreodată o prostie, o vulgaritate, în timp ce tata, cu o naturaleţe netulburată spunea lucrurilor pe nume. Un cântecel cu care, dragul de el, mă distra, copil fiind, era despre o Stăncuţă: Stăncuţa, Stăncuţa, o caut pe Stăncuţa / Pe ea, mânca-i-aş . . . ochii / Dar nu o pot găsi . . . – Vai, tată, râdeam eu fericită de descoperire, ştiu ce ai vrut să zici – Şi pentru asta trebuie să te dai aşa, cu curul (s.n.) de pământ ?” (p.8).

Cu asemenea antecedente personale, Passionaria Stoicescu (n. 30 aprilie 1946), poeta pe care Laurenţiu Ulici o vedea fixată definitiv „în zona sentimentului erotic”, având drept caracteristică „senzualitatea” (Prima verba, Albatros, 1975), consecventă acestei chemări, îşi explorează cu largheţe şi nesfârşită plăcere discursul liric, inclusiv în zona „ludicului nestăvilit”, barat adesea de un pudic şi inutil: „Mă scuzaţi”. Conştientă de ineditul situaţiei în care se expune, poeta îşi repudiază, nu cu suficientă convingere, această chemare, mai degrabă pentru „tabloul oficial” al istoriei literare, decât pentru a se justifica: „Ceva m-a reţinut să recunosc apetenţa mea pentru anecdotic şi interpretarea lui, fiindcă nu şade bine unei femei să spună ce-i de spus, vorba regretatei mele mame. Apoi mi-a trebuit ceva timp să reflectez eu însămi de unde mi se trage ludicul nestăvilit . . . „ (op.cit., p. 7). Aşa se face că, la mijlocul anilor ’70, în plin îngheţ ideologic, după pilda dascălului său de limbă română de la Şcoala Pedagogică din Buzău, Tiberiu Bordea (căruia i-a şi dedicat un volum evocator – Limba română avea ochii albaştri ), care „practica umorul, calamburul, recita fabule şi moraliza cu discreţie” , poeta îndrăzneşte să atace, la rândul ei, literatura de gen, dedicând epigrame „şefilor ierarhici, unor autori şi confraţi”, adesea nu fără urmări, oricum cu suficient succes pentru că, susţine Passionaria Stoicescu: “Lumea nu e ruşinoasă deloc, doar se preface, după cum îi dictează spaţiul, timpul, ba chiar interesele” (ibidem, p. 23).

Evident, că la timpul respectiv epigramele costau, căci, nu-i aşa ? : „Nu e curajos cine vrea, ci doar cine poate”, dar curajul de a (te) auto/ironiza, uneori chiar la modul trivial , cum lasă de înţeles criticul Radu Voinescu, era salvat de o anumită inocenţă, o comedie jucată cu succes de autoare în faţa „Onoratei instituţii”, căreia i-a demonstrat, cu argumente, că un text „cu atâtea imperfecţiuni”, cum era „cronicheta de iarnă” care circula pe culoarele fostei Case a Scânteii, nu ar fi putut fi scris de ea, autor cu atâtea performanţe omologate (în poezie, proză, literatură pentru copii şi chiar traduceri ! ).

Cert, este că activitatea „ambivalentă” a autoarei (cunoscută) de literatură pentru copii, a continuat până în zilele noastre, când, paradoxal „spusul pe de-a dreptul a cam stins luminiţele poantelor”. Rămâne însă esenţa acestui gen literar, „un dar al momentului”, susţine Passionaria Stoicescu, ce riscă să se ofilească şi să se aplatizeze în mijlocul atâtor „pietre scumpe care îţi pot obosi văzul”. Azi, chiar şi spiritul „corosiv”, ironic şi parodic, cum era percepută odinioară epigrama ne lipseşte din simplul motiv că a dispărut însuşi obiectul băşcăliei. În plus, dacă e vorba de limbaje literare, se pare că literatura noastră erotică, la fel ca şi ruda ei mai „excentrică”, literatura pornografică, ar trebui să se supună unor „coduri de evaluare”, desigur în curs de elaborare, altfel vulgaritatea, agresivitatea de limbaj şi gândirea promiscuă riscă să ne invadeze şi chiar să ne sufoce. Pentru a dovedi că Passionaria Stoicescu a intuit intervalul propice între artistic şi vulgar, iată o mostră de „anecdotă nelaică”, adecvată la actualitate : Pe uşă, la biserică, scria : / De ai păcate intră, nu mai sta ! / Iar dedesubt, cu ruj, notat mai mare : / De n-ai, sună la numărul . . . Cutare !.

Privită în ansamblu, culegerea de epigrame Decoltate, a Passionariei Stoicescu (întreprindere, inedită la noi, până în acest moment !), indică, alături de curajul unei femei – şi scriitor onorabil, pe deasupra – de a se expune „în gura lumii” , rostind ceea ce societatea, de regulă, condamnă, în scrisul feminin, şi o anumită tendinţă, de „a se juca” sau chiar a se „răcori” faţă de o situaţie şi o poziţie (literară) „neconvenţională” : „Chiar dacă spinarea mi-e bătucită de ani, nu doresc să mi se pună în cârca obosită ceea ce n-am făcut” (op.cit., p. 36). În acest sens, autoarea rememorează, în interviul-confesiune, ce prefaţează cartea, o serie de texte, mai vechi şi mai noi, unele de o prospeţime inocentă, ce fac concurenţă Decoltatelor. Fără a fi neapărat triviale, epigramele din „epoca de aur” redate în carte, indirect, ca exemplificare a unor situaţii limită, surprind prin îndrăzneală şi sinceritate, mai ales că, unele „au fost rostite public, chiar în sanctuarul purităţii ideologice, respectiv la Cercul Militar bucureştean. Iată un catren, dedicat „veteranului” epigramist Al. Clenciu : Privindu-l, mă gândesc la un dicton / Geniul naturii e compensator. / Dacă i-a dat şi spirit şi creion / Cam ce îi va fi luat în schimbul lor ?. Reacţia maestrului, surprins neplăcut, „roşu la faţă şi jumătate lezat, jumătate amuzat”, este de o sinceritate dezarmantă : „Şi ce-aţi fi vrut, doamnă, la 70 de ani ?”.

Revenind la opera cu conţinut licenţios a poetei, concentrată în ediţia liliputană, publicată de Editura Detectiv Literar, şi care beneficiază, la bonus, de o selecţie de caricaturi în acelaşi registru, uneori erotic, adesea simplu social, semnate de Costel Pătrăşcan, nu putem decât să observăm că Passionaria Stoicescu rămâne în poezia tradiţională, ca şi în creaţia non-convenţională, aceeaşi fiinţă duală, auto-descrisă cu atâta har în cel mai recent volum al său (Altceva decât semne, Bucureşti, e-Literatura, 2015) : Câtă trudă / Să te suprapui exact / peste femeia care / a hotărât hazardul să fii / Cu diavolul să faci un pact, / de fapt cu genul masculin, / ca să te bucuri mult, puţin / de acrul măr . . . (Femeie, op.cit., p. 33).

Surprinzător, poeta ezită să pedaleze excesiv pe registrul „trivial”, trasată a priori de critic, chiar dacă acceptă că : „M-a bătut gândul, dar bătaia din expresie e un avertisment . . .” (Decoltate, p. 34). În consecinţă, include în culegere mult mai puţine catrene ce s-ar putea înscrie strict în definiţia „clasică” a genului, fără însă a se îndepărta prea mult de tema enunţată. Iată o mostră de îndrăzneală, fără perdea : Cu celibatul nu-i o jucărie, / el dându-şi pe din două „acţionarii” :/ Celimbatarii-s o categorie, / o alta rămânând celabatarii! (Despre celibat, p. 117). Din aceeaşi categorie, mai semnalăm Motivul : Cred că motivul pentru care / „ceri mâna” la însurătoare / e unul simplu şi cinstit: / de mâna ta te-ai plictisit! (p. 114). Din fericire, spre uşurarea celor excesiv pudibonzi, nu toate epigramele Passionariei Stoicescu lovesc obligatoriu şi nemilos, la centru, poeta practicând pe alocuri calamburul, aluzia, chiar madrigalul. Iată, una cu substrat „etnic” : Sfidând pedeapsa şi arestul, / un puradel pe tetea-ntreabă : / -Mo, nu luăm trenu’? / - Ho, nu-i grabă / Întâi loăm şina . . . şi-apoi restul ! (În gară, p. 47). Din aceeaşi categorie, mai face parte şi Etimologică : Ce-i o moluscă ? Vechiul sens mai are / un altul nou, în fond o adaptare / „Moluscă” e şi-o ea, ce-n ”mall-uri” zace / şi-ţi „uscă” banii cumpărând ce-i place! Adesea, sub marca voioşiei stă şi-un pic de nostalgie : Ciorapii cu chilot sunt „epitaful” / compus când a murit „portjartierul” / şi-a luat cu el şi cinematograful / ce aduna odată cartierul.

Firesc, în acord cu tema anunţată, predomină epigramele ce trimit la relaţia, niciodată epuizată faptic, dintre sexe, poeta având grijă să nu omită nici o categorie de vârstă, şi nici o meteahnă mai evidentă. De la vârsta a treia, la tinerele, se ştie că toate femeile bârfesc: Două babe-n parc pe-o bancă / pe a treia o bârfesc: / - O vezi p-asta ?/ O ţărancă ! Plină de noroc porcesc ! / Are moş da-i ticăloasă, că-l înşală cu-n nătâng / iar ieri seară-n drum spre casă, / trei au violat-o-n crâng! ( Invidie, p. 87) , sau, la nevoie, se răzbună amarnic : - Când ne certăm, înjur / mă scoţi din minţi / Tu cum de faci că nu-ntreţii duetul ? / - Mă duc şi frec minuţios closetul / cu clor . . . şi periuţa ta de dinţi. ( Răzbunare, p. 67). La rândul lor, bărbaţii aspiră după aventuri tomnatice (Când după nuntă „fapta”- i consumată / el, moş, ea bobocel, nevrând a plânge / - Vom face-o des ? şopteşte-npurpurată / - Fii realistă ! Pentr-un an . . . ajunge! – Realism, p. 61), dacă nu cumva la amoruri ilicite : Reţeta pentru cel căsătorit / de-a fi măcar odată fericit / e simplă : nu să-şi pună pofta-n cui / ci . . . să nu afle jumătatea lui! (Reţeta, p. 43).

Nu sunt uitaţi nici cei „pe dos”, blondele – eterna poveste-, ori, după caz, confraţii îndrăzneţi : Dezamăgită, tipa îi spunea / unui epigramist, după amor: / - Speram să mai posezi şi altceva, / nu doar atât, umor la purtător! (p. 97). Putem spune că, tematic, în catrenele, cu adevărat joviale şi, incidental, dar îndestulător de triviale, ale Passionariei Stoicescu , umorul înlocuieşte cu succes fanteziile sexuale confirmând teoria că, în artă, ca şi în viaţă, femeia domină, fără a forţa sexul „tare”. Se poate spune chiar că, inclusiv prin lipsa de prejudecăţi, femeia e superioară la capitolul fantezie, dacă nu şi la creativitate : Citesc şi scriu, notez fără ruşine / „epigramând” în genul trivial / Vorbeşte clar redactorul din mine / precum că-s obsedată . . . textual !(Obsesie, p. 39).

Dacă în vremea lui Creangă, băşcălia, spiritul „corosiv” au produs emoţii la Junimea, pe motiv că e o „blăstămaţie” să-l implici pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru în teribila recoltă de „mădulare” crescute pe ogor ca ştiuleţii, azi, în epoca „libertinajului” mediatic, e parcă şi mai greu să smulgi aplauze din „crudităţi şi nudităţi”. Şansa unui autor de acest gen, bărbat sau femeie, nu e vulgaritatea şi nici, până la un punct, trivialitatea, ci intuiţia intervalului, a spaţiului secret dintre dantelă şi decolteu, unde se produc cele mai multe impudicităţi, căci, ne reaminteşte tot Passionaria Stoicescu: „Gândea o Evă şugubeaţă : / - Ce diferenţă de textură/ e între penis şi-ntre viaţă ? Clar ! Viaţa este mult mai... dură! .   

Poezia ca plâns de întreţinere...

Appassionata

De ce „cu pasiune”? Uite de-aia, că le-a scris Passionaria în cartea ei de proză Puzzle (titlu barbar şi imposibil!) tipărită la eLiteratura.

Passionaria Stoicescu e poetă pursânge. Şi autoare pentru copii de nota 10. Are operă, are verb şi are şi câteva cărţi de proză. Despre cartea pe care am numit-o, am simţit nevoia să scriu. Am citit-o atent, cu efort, că e destul de voluminoasă – peste 330 de pagini. De la o vârstă-ncolo mai obosim şi noi, ne blocăm pe la 150 de pagini.

Dar cartea Passionariei merită citită. Pentru că e mai mult o antologie de romane, o antologie de vieţi. Ea nu e o povestitoare, e o trăiristă. Am eu categoriile mele estetice şi mă ţin de ele!

În această antologie e un roman al fetiţei cu suflet rănit care descoperă cu disperare lumea şi absenţa tatălui care le-a părăsit pe ea şi pe mama ei şi se întoarce rar, ca un zmeu bun, însoţit de o maşteră pe care fata simte că trebuie s-o omoare. O gelozie feroce şi o atmosferă în care te sufoci. În cameră e frig şi miroase a praf, a singurătate.

Passionaria, pe care o cheamă la buletin şi Evdochia(!), de fapt, Eudochia, ceea ce e cu totul altceva, înseamnă „cea bună”, afirmă răspicat că ea nu e bună, e pasionată, deci îşi asumă prenumele al doilea.

Scrie o proză comportamentistă, ce trimite la Hortensia Papadat-Bengescu (ehei, lume bună!), feminină, cu un umor continuu. Are observaţie de copil crescut în cartier, într-o lume uşor violentă, sentimentală până la lacrimi. Un fel de replică a lui Ion Băieşu, cu personajele ei trăznite, şucare, imprevizibile. Coanamare e un scenariu de film. Bocitoarele dau un recital la pomana dezgropării oaselor Coaneimari. Şi ce picioare sprintene avea eaaa... Albeee, fără o varică pe ele!

Sau Cezar şi Cleocinci, povestea dementă a colonelului fost prizonier în Siberia care are goanga căsătoriilor cu Celopatre. Mitul lui Cezar şi al Cleopatrei antice e făcut praf cu sadism, cu bucurie chiar. Păi, cum, dacă prima Cleopatră a fost frigidă, a doua curviştină, alta moaşă, etc.?

Finalul se precipită, e cu bătaie în mahala, seamănă atmosfera cu un film neorealist italian. Peste toate, la înmormântarea colonelului, apare fiică-sa, Adela, îmbrăcată în roz.

Alte personaje din insectarul Passionariei: Cupidon, un bulibaşă înnobilat, secretarul de partid pe care-l cheamă Cioroiu, trompetistul de la circ, prima iubire a fetiţei care povesteşte.

Vă spuneam la început că poveştile compun cel puţin trei serii romaneşti.

După romanul fetiţei care – vorba unui titlu celebru al unui suedez – se joacă cu focul, vine romanul femeii care-şi trăieşte iubirile şi visele. Mireasa de la miezul nopţii, un fel de Mireasă din tren a lui D.R. Popescu, pătrunde în lumea de taină a lipovenilor, cu dragoste multă şi cu neruşinare. Ce e aia neruşinare când e vorba de dragoste!? Vorba Passionariei: Oi, docicica, oi, radiminca, adică, ne spune, of, fetiţa mea, of, draga mea!

Are cartea şi secvenţe romanţioase, cu studenta care-şi retrăieşte iubirea, gesturile, dar totul e salvat de un rictus amar în colţul gurii.

Are şi o domnişoară OZN, iar umor de calitate, iar limbaj suculent, poveşti cu greci, unguri, miliţieni, iar venim lângă Băieşu.

Un al treilea roman inclus este acela al maturităţii. Poveşti cu o tristeţe grea ca nişte poeme pe care le-a iubit, dar le-a ascuns undeva să nu le mai găseşti niciodată.

Acasă nu e nimeni – titlu de film rusesc sau de poezie zănatică de sub umbrela lui Esenin. Povestea celui care se întoarce acasă ca străin.

Apoi Mama, copilul meu bătrân, un portret duios al mamei – învăţătoare, dar bolnav de timp şi de durere. Mama, până la boală, la bătrâneţe, la moarte.

Pentru toate acestea, mi-a plăcut cartea Passionariei Stoicescu. E o carte adevărată (ca să fiu eu cârcotaş, dacă o mai cioplea puţin, scotea cel puţin două cărţi mari, dar nici aşa nu e bine, că te iau duşmanii la ochi!), o carte care merită citită, măcar pentru umorul ei trist, pentru felul în care e privită lumea printr-o perdea de lacrimi. Şi, ca să fiu rău până la capăt, când o republici, pune-i un titlu ca lumea, prietena mea! Ce zici de Acasă nu e nimeni?

Nicolae Dan Fruntelată

Două cărti scrise de Passionaria Stoicescu

Doamna Bonsai / Madam Bonsai Cu Doamna Bonsai / Madam Bonsai (Editura Călăuza v.b., Deva, 2013, 100 pp.) Passionaria Stoicescu vine să ne supună atentiei un corolar poetic care să-i explice arta scrisului, pe care îl stăpâneste cu măiestrie de o viată, jucându-se cu el ca un copil, posedându-l cu toată fiinta si trăirea ei de scriitoare. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este misterul jucat ironic în datul sortii, este dorinta acută de explicatie si auto-explicatie, folosind metoda paradoxului perfect care, desi ascuns într-o mănusă de catifea, loveste direct la tintă. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este jocul culorii închis / deschis, exprimat prin cuvinte calde, clare, simple, uneori luminoase contrase în tuse puternic întunecate ce vin să-i acopere existenta, identitatea, ce vin să o acopere chiar pe ea ca fiintă. Umană?! Femeie?! Poetă?! Cât din toate acestea este foarte greu de spus sau de stabilit într-o proportie exactă. Iată de ce Passionaria Stoicescu preferă să se îmbrace într-un mister usor, fin, oarecum ironic, ce duce cu gândul la un univers în exclusivitate, al ei în întregime, palpabil în sine, dar si îndepărtat sau pierdut într-o lumină difuză. Jocul de-a du-te, vin-o, de a fi si a nu fi, stăpâneste întreaga carte. Si de aici, din fragilitatea ca de portelan a sufletului ei, de nobilă Doamnă Bonsai, se conturează în fata ochilor nostri însăsi Doamna Bonsai în carne si oase, care se vede chiar pe ea proiectată si reproiectată în cele 33 de poezii ale volumului (alese spre a fi traduse în limba engleză de Muguras Maria Petrescu). ,,Scriu.../ Am fost binecuvântată să scriu,/ să înfloresc pe hârtie/ bonsaii vietii mele:/ copilărie tăiată,/ iubire retezată,/ vise ciuntite -/ toate în pământ putin,/ să mă tot bucur de chin,/ să fie fascinantă si-ntremătoare/ d u r e r e a/ - mai ales când dau în floare - / adică scriu...’’ – Doamna Bonsai, p. 30. Desigur că citind o astfel de carte se pune si întrebarea firească unde si cât este Passionaria Stoicescu alias Doamna Bonsai? Răspunsul poetei vine simplu, gradat, cu fiecare poem în parte. El vine de undeva de departe, materializat, tot paradoxal, într-un om – un mire, dar nu cel creat, asa cum spune Biblia dintr-un ,,pumn de tărână din pământ’’, ci de la himeră de cenusă, întrupată în mirele poeziei. Iubire, pasiune, destin (,,De tine am ars/ până când zgura/ mi-a rostuit altfel făptura.../ Acum,/ dacă ti-as mai întinde un gând/ ar fi spulberat de vânt.../ Trupului meu/ torturat de arsiti mereu/ i-am îngăduit o usă/ prin care să pleci,/ mire al meu de cenusă...’’ – Mirele de cenusă, p. 84), blestem (,,Nu privi înapoi -/ va ploua cu cele mai uscate ploi,/ va ninge cu cea mai neagră ninsoare,/ n-ai să mai vezi niciodată/ celălalt soare...’’ - Mirele de cenusă, p. 84), căutare îndelungă, permanentă si înfrigurată (,,Du-te!/ În chip de drum/ fie s-alergi după fum...’’ - Mirele de cenusă, p. 84). Mirele / Poemul va rămâne Mirele ei etern pe care-l vrea, dar îl si repudiază din tot sufletul pentru pecetea cu care a marcat-o definitiv toată viata (,,Nu-l văd si nu-l ating - dar este,/ nu urc, dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ si cântă disperant si mut.// Mi-e mire fără legământ/ si cer imens, fără pământ,/ drag mort din patima mea vie...// El?// Eu!// Poemul – când mă scrie!’’ – Identitate – p. 46). Iar de aici până la materializarea ascestei iubiri dorite, râvnite, asteptate cu înfrigurare, trăită la cota maximă a unei pasiuni devoratoare, dar si blestemată în egală măsură, de la acest extaz agonic în permanentă nu este decât un pas (,,Singură,/ eu si cărtile/ în trudnică exilare,/ privind cu spaimă/ furnicarul de pe trotuare...// Singură/ fără nume,/ c-un sentiment vinovat/ c-am purtat în mine,/ am născut/ si am legănat/ această lume nepăsătoare,/ această lume... – Eu si cărtile, p. 96). ,,Puzzle" sunt eu… O extrem de fină observatoare a multiplelor aspecte ale vietii de zi cu zi, lucruri pe care noi le vedem, le auzim, dar trecem nepăsători pe lângă ele, arta Passionariei Stoicescu, atât în proză cât si în poezie este tocmai aceea de a ridica aspecte ale unui cotidian destul de banal, aspecte relativ minore sau aparent lipsite de importantă la un nivel de unicitate arhetipală, personajele ei înscriindu-se perfect în jocul ei de puzzle. Fiecare este acea piesă unică si mică, fără de care tabloul întreg ar fi stirbit, nemaiavând nici un fel de valoare artistică. Privite în ansamblul cărtii, nici o proză scurtă nu este în plus sau în minus. Si atunci, de ce totusi Puzzle? Tocmai pentru că, citindu-i opera (poezia, scrierile pentru copii si proza) ai imaginea perfectă a acestui joc luat foarte în serios de autoare, pentru că seriozitatea vietii noastre trăită zilnic este deosebit exprimată atât prin inefabilul scrisului ei, cât si prin îmbinarea fără de gres a pieselor. Trebuie doar să reusiti să-i dezlegati codul secret al scrisului si veti fi fascinati de curgerea, limpezimea si firescul lui. Chiar dacă viata este complicată, Passionaria Stoicescu ne propune alternativa optimismului ei, ne propune o carte puzzle pentru că ea însăsi prin tot ce a trăit si a creat până acum este un puzzle. Personajele ei sunt dintre cele mai variate si deosebite. Sunt personaje pestrite, care trăiesc într-o viată si în împrejurări pestrite. Dintre acestea, personajul principal nu este construit de autoare ca atare neapărat astfel, el rezultă fiind abia creionat ca să ajungă la această pozitie de leader, în jurul lui se învârt actiunea si toti ceilalti eroi care, la rândul lor, la un anumit moment al ei pot deveni si ele personaje principale, actiunea însăsi impunând pozitia centrală din care pornesc ramificate fată de cei din jur cu evolutiile lor, dezvoltându-se apoi diferit, amplificând intriga, pentru ca să revină din nou la pozitia initială, lăsând personajul principal singur, de sine stătător si mereu în mijlocul tuturor. Passionaria Stoicescu îsi construieste personajele într-un perpetuum mobile, o miscare de tipul atomilor în jurul nucleului lor, punând personajul principal în lumina reflectorului, dar aducându-le si pe cele secundare în prim plan, trecând personajul principal în plan secund, schimbând astfel lumina care cade deasupra lor, făcând din personajul principal un personaj secundar, iar pe cele secundare trecându-le în plan principal. În prozele ei, personajele principale sunt efectiv răstignite între celelalte personaje ale actiunii. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este proza scurtă Cezar si Celocinci. Colonelul Cezar, iubăretul cocosel ratat si cele cinci Cleopatre ale lui, este practic răstignit între ele: citind textul ajungem să ne dăm seama de schema folosită de prozatoare. În stânga lui, Cleopatra unu (prima sotie pe care o părăseste fără niciun fel de regret ,,pe chestie de păsărică’’ – Cezar si Cleocinci) pentru că în plus ,,fusese teapănă, frigidă, revendicativă, zgârcită si sub tutela lui taică-său’’. În dreapta, desigur, simetric se află Cleocinci, cea de a doua sotie cu care s-a însurat când ea avea peste patruzeci de ani si era ,,necăjită că rămăsese până la acea vârstă domnisoară.’’ Devenită din simplă moasă doamna colonel Monea reuseste cu efort să schimbe total viata ei si a sotului ei, ajungând la mândria supremă de a ,,se plimba pe aleile parcului din spatele Circului la bratul colonelului’’, având o ,,mândrie caraghioasă în priviri si o călcătură sigură. Era doamnă. Doamna Colonel Monea. Si fericirea asta dură vreo doi ani.’’. Jos la picioare o tine pe Cleotrei, fiica Cleopatrei, care nu se stie cu cine este făcută, din punct de vedere biologic fiind deci copila tuturor si a nimănui. Un fel de personaj parcă de tranzitie, Cleotrei îi ia usor locul propriei lui fiice, rapacea Aldela, făcută cu prima sotie. ,,Fata curvistinei o înlocuise în capul si-n sufletul lui pe propria-i fiică’’. Cleopatra trei nu cere nimic în schimb, pentru că îsi doreste să se identifice cu un tată biologic, pe care nu l-a cunoscut niciodată în viata ei. Poate de aici sentimentele de ,,tată si fiică’’ dintre cei doi. Rămâne să mai analizăm bratul superior al crucii destinului Colonelului. Cleopatra a doua sau Cercelata ,,libertină, dar devotată totusi toanelor lui si banilor lui, desfranată si a nimănui.’’ Aceasta este, de fapt, femeia vietii lui, o dameză de la Crucea de Piatră. Amândoi sunt unul pentru altul sufletul pereche. Se înteleg de minune, se iubesc la nebunie si se acceptă asa cum sunt. Ea îsi părăseste, fără nici un regret, orice client pentru el, fiind efectiv fericită ori de câte ori îl vede în camera ei, este femeia visurilor lui, ar fi putut să fie sotia lui ideală, în ciuda conditiei ei, pe care nu si-o ascunde, pentru că nici nu ar avea cum, dar pe care si el o iubeste neconditionat toată viata, nemaiaplicând rigorile furcilor lui caudine folosite în cazul Cleopatrei unu sau cinci. Ba uneori o plăteste regeste, chiar si fără să se culce cu ea si va fi bun si proteguitor cu ea si cu fiica ei toată viata lui, chiar si atunci când Cercelata va fi trecut în nefiintă. Dar si asa ea va trona tot de sus: tabloul ei va sta agătat pe peretele din dormitor deasupra patului conjugal împărtit de Colonelul Cezar si de cea de a doua lui sotie, Dna Colonel Monea (Cleocinci). Ce vreti dovadă mai bună decât aceasta! Unele proze scurte ale Passionariei Stoicescu amintesc de realismul filmelor italiene ale anilor ’50 în care femeia joacă, mai peste tot, rolul principal. Personajele lor sunt obscure, roase de meschinărie, de măruntisuri si derizoriu, de neîmpliniri, complexate si, în general, sunt apăsate de o anumită neputintă. În ciuda acestor evidente ele se văd ,,buricul pământului’’ tocmai pentru că sunt atât de mici la suflet, atât ca spirit cât si ca pozitie socială (Secretarul de partid) si în neputinta lor îsi dau seama că nu îsi pot depăsi limitele, lucru care le încrâncenează si le înnebuneste si mai mult. Intelectualii Passionariei Stoicescu sunt fiinte interiorizate, discrete, erudite, dedicate studiului, retrase, sensibile, taciturne, poate par chiar usor sterse, dacă nu sunt întrebate, nu vorbesc fără rost. Ele au claritatea cristalului ce le vine din logica scrisului ei, a prezentării lor precum si a modului în care actionează. Chiar dacă sunt niste insi oarecum anonimi, anodini, în micimea universului lor, fiecare în parte are ceva arhetipal. Autoarea nu insistă prea mult asupra acestor personaje ,,sus-puse’’, cu un adevărat staif si clasă, pentru că ele nu au nevoie de prezentarea ei favorabilă. Valoarea lor vorbeste de la sine în antiteză cu vârfurile de lance simbolice ale gloatei. Pe acestea din urmă le înfierează ea, ele sunt cele biciuite, criticate, analizate. Este, dacă vreti, un alt fel de educatie. Sunt însă si proze scurte în care tristetea este cu adevărat coplesitore. Cuibul, de exemplu, ne pune în fata dureroasei probleme a divortului părintilor si, pe cale de consecintă, a pozitiei copiilor fată de acestia. Chiar dacă sunt mai mari, ei sunt răstigniti, adică trebuie să aleagă între un tată, un om liber (mai mult în cuget decât în faptă), nedivortat de Chita, dar nici la ea nu se mai întoarce si între o mamă care, ca răspuns fostului ei bărbat, îsi trimite fiica în vizită la tata. Concluzia este cea asteptată: Fulga simte lacrimile amare, datorate părintilor ei despărtiti. Tatăl vorbeste despre fosta lui sotie numind-o ,,maică-ta’’, în timp ce mama ei îl numeste pe fostul ei sot ,,tatăl vostru’’. Ca si în Cezar si Cleocinci există un personaj principal la mijloc, care trebuie să fie împărtit între celelalte personaje, de data aceasta, cele mai iubite din viata lui. Pe drept cuvânt Fulga se întreabă: ,,Oare voi v-ati iubit vreodată?’’ Pentru că în sufletul ei, cei doi sunt mai egali ca niciodată ,,De ce ne-ati facut?’’ Din prozele ei scurte transpare un fel de durere, de nostalgie după (oare?) ceva trăit sau pierdut, sau neîmplinit si pierdut dinainte de a se fi înfăptuit. Rezonezi cu ea, redescoperi anumite lucruri sau le vezi într-o altă lumină în care nu le analizasesi până atunci, te bucuri alături de ea, te întristezi cu ea, sau chiar plângi alături de ea (Mama, copilul meu bătrân). În Lectia de logică, de exemplu, actiunea se împleteste în mod fericit cu un senzual care, desi pare a fi diafan sugerat si fără nimic trivial, este mereu prezent în destinul si în viata eroilor ei, care firesc, trăiesc si iubesc. În fine, o a treia constructie este si cea din proza scurtă Solitaire. Cele două personaje principale, Iacov si Alta, stau fată în fată, ca două linii paralele (ce nu se vor întâlni niciodată pe coordonata inimii, desi, după titlu, ca cititor te-ai astepta sau chiar ai spera ca măcar acum să ai parte de raza aceea scânteietoare si caldă ce tâsneste dintr-o fatetă a unui nepretuit diamant solitaire slefuit cu minutia scriitoarei). Ei bine, nu. Cei doi eroi depind de femeile din jurul lor, care le controlează viata si îi răstignesc pe fiecare după bunul lor plac, exploatându-i în folosul lor, fie strecurându-se către atentiile sexuale ale lui Iacov prin tertipul masajului, fie torturând-o si înnebunind-o sufleteste pe Alta. Paradoxal, situatia se răstoarnă, aceste personaje colaterale devenind de fapt cele care stăpânesc întreaga situatie. Numele sunt alese pe sprânceană, cu emfază, tocmai pentru a lărgi si mai mult prăpastia dintre asa-zisa, pretinsa, falsa măretie a unui apelativ care pare a fi de împrumut (Cezar si Cleopatra) si folosirea lui prin mahalaua Crucii de Piatră, cum erau, dacă vă mai aduceti aminte, kitch-urile expuse odinioară pe pereti si cumpărate de la dughenele de rame si oglinzi si care expuneau în acele ,,tablouri’’ de un prost gust total, dudui opulente, cu buze rosii, cu bucle lăsate în onduleuri mari pe spate, si care rontăiau săgalnic într-un dinte o mărgică rotundă albă din siragul petrecut în jurul gâtului. Cu toate acestea, unicitatea numelui e un avantaj foarte mare: femeile nu pot fi încurcate pentru că pe toate le cheamă la fel: Cleopatra. Personajele descrise de autoare sunt dintre cele mai simple, ai spune chiar aparent banale: fostul colonel, Cezar, tot aici îl avem pe Cupidon (fantele de mahala), întotdeauna băiatul preferat al unei mame care are o mare slăbiciune pentru el si care, cu bună stiintă si vointă se lasă amăgită si exploatată până la sânge de fiul ei, Cioroiu Romică zis si Gură de Canal, tipul perfect al mitocanului si al mârlanului făcut inginer sef pe puncte si pe origine sănătoasă, un secretar de partid scârbos si libidinos, asa cum jalnic este si personajul în sine. Cu totii sunt oameni nătângi, prosti, mitocani, răzbunători, răutăciosi, uneltitori, clevetitori, îmbârligători. Dna Aricescu, (Circul), Coanamare, scris într-un singur cuvânt. Si aici umorul Passionariei Stoicescu este de neegalat. Hotulete ,,un nume partinic’’ (Mama, copilul meu bătrân), ce nume! grandios, cu adevărat, pentru un reprezentant demn de asa partid! Iacov si Alta (Solitaire), remarcăm că ea nu are nici un nume, o cheamă simplu ALTA, dar această Alta poate fi oricine. Comicul de limbaj este exprimat fie prin cuvinte inventate de autoare pârtolină, prepuelnică, bebidol, ce ciudat sună (!) (Mireasa de la miezul noptii), sau de cuvinte vechi a sudui (oare câti mai stiu astăzi ce înseamnă acest verb?), scene care amintesc de piesa de teatru Gaitele scrisă de Alexandru Kiritescu (Coanamare), de pasaje în care naivitatea se împleteste cu remarci hazlii (Rolul), cu tensiuni crescânde în atmosfera descrisă, sau prin alegerea numelor personajelor. De exemplu măretia lui Cezar si a Cleopatrei din antichitate, aici ajunge într-un derizoriu total. Numele Cleopatrei îl va urmări pe Colonelul Cezar, care se va zbate toată viata lui în ciuda unei străluciri demult apuse într-o predestinare dată de Cleopatrele lui fatale. Uimire? Stupoare? Surpriză? Sfârsitul prozelor scurte nu este nicidecum unul tragic sau fatal sau cu consecinte dezastruoase, asa cum ar prevedea cititorul. Chiar dacă el este neasteptat, realizat astfel, anume prin interventia unui detaliu simplu, aparent insignifiant, Passionaria Stoicescu renuntă la o schemă uzitată des în astfel de cazuri si nu distruge cu putere absolută destinul eroilor ei, soarta nemiloasă, implacabilă nefiindu-i pe plac, ea lăsându-si personajele să-si continue existenta chiar si după ce se termină episodul lor de viată. Sunt si lucruri care pot căpăta o importantă majoră, ca un pachet din ziare rupte din care ies mai întâi baretele din piele neagră ale unei posete al cărei continut extrem de important se recuperează în totalitate! (Domnul Freud si poseta), sau gândurile Fulgăi, care bine că nu apucă să-si pună în practică intentiile criminale fată de Chita, a doua sotie a tatălui său (Cuibul), sau nicăieri, într-o imagine rece si întepenită pe ecranul unui calculator. Un joc asemenea celui de Puzzle doar că de această dată jocul Solitaire nu are niciun rost, nici o substantă, el anuntând doar o stare de singurătate, dureros simtită de Iacov sau resimtită si mai mult de Alta. Si atunci se întreabă autoarea sau chiar cititorul, pe drept cuvânt: ,,ŕ quoi bon ?’’ ,,Alta deschise fereastrele si aerul rece al noptii o trezi ca dintr-un soi de betie. Se spălă pe fată, puse ordine în lucruri, luă o meltonină si-un ansilan si se băgă în asternuturile proaspete, schimbate pentru el. Stinse lumina. Abia atunci stinse calculatorul deschis si auzi făsăitul lui monoton. Rămăsese iarăsi întepenit la ,,Solitaire’’. Apăsă pe Delete.’’ Sunt întotdeauna detalii strecurate de către autoare cu multă abilitate, ele reusind, desigur neasteptat, să răstoarne, în mod surprinzător, întregul esafodaj al acelei proze scurte. Si totusi de ce Puzzle? Pentru că opera însăsi a Passionariei Stoicescu este un astfel de joc. Si asa cum jocul în sine creează emotii, pentru că nu poti să stii, o piesă asezată gresit într-un loc poate strica totul, la fel si cu scrisul autoarei, orice cuvânt folosit la voia întâmplării măcar, ca să nu mai vorbim de idei sau tehnici literare, ar putea strica armonia întregii opere. Dar în ciuda faptului că Passionaria Stoicescu pare o persoană cu care usor poti stabili o legătură, în scris atitudinea ei este nemiloasă, transantă ca o ghilotină, fără rabat. Passionaria Stoicescu îsi controlează cuvintele, frazele si textele până în cele mai mici detalii, cuvintele ca si întreaga ei tehnică de a scrie trebuind absolut să fie aranjate la locul lor. Iar ele, la rândul lor, vor contura decorul, scenografia, indicatiile scenice, întâmplarea, miezul problemei în care se învârt, atomic, tot universul ei, personajele. Ca cititor, este uneori foarte greu să spui ce te atrage cel mai mult în această carte: desigur varietatea subiectelor alese, tehnica scrisului asa cum am descris-o mai sus, arta ei. Poti să spui că îti pare bine când începi să o citesti pentru că totul te prinde în jocul ei, dar îti pare rău atunci când, din motive obiective, mai trebuie să-ti întrerupi lectura. Este clar că Puzzle este o carte deosebită, variată, antrenantă, interesantă. Fiecare proză scurtă este un mini-univers, viata nu neaparat din acel moment, ci viata întreagă a acelui tip de personaje create de ea si care actionează sau sunt creionate cu mijloace literare putine, simple, dar extrem de bine mânuite, stăpânite si realizate. În această carte sunt cam vreo 19 proze scurte, un fel de cărti mai mici într-o carte mai mare, complexă pe care Passionaria Stoicescu le conduce ca pe niste marionete, ea actionând asupra eroilor ei ca un deus ex machina, aducându-le pentru un moment (cel al actiunii) sub lumina reflectorului, făcându-le importante, vedetele clipei, pentru ca apoi să le aseze frumos la locul lor, retrase în culise. Lumea creată de ea este cea a unei realităti palpabile, cu trăsătură de particular, ce pleacă din generalul banal al lumii mari, în care adulti sau tineri nu sunt altceva decât niste bieti ,,copii ai unei lumi mici’’, ce-si clădesc iluziile, sau speranta zilei de mâine pe nimic. Personajele ei sunt acea lume insignifiantă, lipsită de orice perspectivă, dar care mimează nonsalantă minunea din ei ,,musti de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul’’, fiintând în nemărginitul lor orizont limitat. Frescă a societătii, cartea trebuie citită neapărat, pentru că ea nu poate fi povestită, oricât de mult am vrea. Farmecul scrisului Passionariei Stoicescu, arta cu care ea mânuieste condeiul, concizia si puterea de a pătrunde în sufletul si în firea personajelor, claritatea si precizia în descriere, dar si arta de a le pune în anumite împrejurări date în care ele trebuie să se comporte cu naturalete si firesc, fac din Puzzle un volum si mai plăcut si mai antrenant. Este într-adevăr o mare artă să te poti propulsa, de fiecare dată, în altă si altă proză scurtă, cu personajele ei diferite. Descrierile ei sunt deosebit de minutioase, ai mereu impresia că vezi derulându-se prin fata ochilor scene de film: ,,E două noaptea, dar Dolóres nu poate dormi. Aprinde mica veioză de carte, veioza ei credincioasă la care a tot citit încă de când era copil si proiectează un fascicul de lumină pe fata lui Filip. Obrajii îi sunt supti. Nasul, putin cam gros la bază, îi dă o notă de virilitate. Buza de sus, cam subtire, nu-l arată prea bun. În schimb cea de jos, groasă si răsfrântă, te face să te gândesti la lăcomie. << Ăsta e sotul meu? Bărbatul ăsta care doarme aici lângă mine, în timp ce eu mă perpelesc? De ce l-oi fi iubind? >> … ,,Pune veioza pe noptieră. Nu-i vine somnul. Se gândeste că asa a sorbit-o si Filip, ca un ghiol, fără scăpare.’’ (Mireasa de la miezul noptii). Iar detaliile scenice continuă: ,,În depărtare se zăreste satul. Mai sunt case cu acoperis de stuf, dar asta, aici, în margine. Cupola aurită a bisericii scânteiază în soare. E o clădire de-a dreptul monumentală, cu un aer trufas, strivitor parcă, fată de căsutele din jur. … Pe cele două cupole mai mici ale bisericii se răsfată două cuiburi de barză. Într-unul din ele, pasărea, sprijinită într-un picior, îsi dă capul pe spate si toacă aerul, clămpănind caraghios din cioc.’’ (Mireasa de la miezul noptii). La toate acestea se adaugă mereu descrierea atitudinii si a gesturilor personajelor din film: ,,Dar Filip tace, se uită într-un fel caraghios, când peste gard, când la bagaje. Pe ea nici n-o baga în seamă. Pipăie lemnul portii ca într-o mângâiere veche, găseste un ivăr stiut de demult, deschide încet, se uită la veranda casei mari, apoi pe un brâu de piatră păseste spre casa cea mică.’’ (Mireasa de la miezul noptii). Passionaria Stoicescu este un regizor perfect. Ea nu scapă nici un detaliu, conturându-si personajele cu minutie, doar din câteva tuse sau descrieri colaterale (Lectia de logică). Paradoxul Passionariei Stoicescu vine din însăsi fiinta ei, dintr-un optimism debordant afisat în mod natural, care te ridică si în care ea îsi drapează tristetea scrisului. Prozele ei scurte sunt tablouri în miniatură, tehnica ei este de ,,picture in picture’’, nefăcând decât să mărească numărul lucrărilor din expozitia prezentată de ea sub titlul generic de Puzzle. Passionaria Stoicescu trăieste impetuos, atât la propriu cât si la figurat prin tot ceea ce scrie, dovadă prozele ei scurte de aici. O discretie a scrisului, desi ea le creează, autoarea nu intră cu forta în sufletul sau în psihologia personajelor ei, asumându-si doar calitatea de formator de caractere. Din acest punct de vedere, Puzzle este un strigăt de triumf al ei asupra vietii, cea mai recentă mândrie a ei de creator. Puzzle este o carte fără un început anume, dar si fără un sfârsit anume, care încă mai continuă acum si aici.

Muguraş Maria Petrescu     revista OBSERVATOR-Toronto, Canada

Echilibrul vieţii şi poezia opţiunilor vitale

   O poezie grea, nu ca dificultate a receptării, ci grea de idei şi semnificaţii, într-o plenitudine a vieţii ca trăire şi a conştiinţei ca luciditate într-o ordine a lumii coerentă şi transparentă, nu trebuie despărţită de autoare, o poetă care ar fi meritat o recunoaştere mai nuanţată şi o cotă de valoare la nivelul cel mai înalt al poeziei feminine actuale.

  De altfel, ca poet, autoarea se poate dispensa de atributul echivoc “feminin”, intrând în categoria creatorilor care interferează şi asociază iubirea şi credinţa, într-un mod particular, indisociabil de organicitate.

  Poezia Passionariei Stoicescu fiinţează independent de principiile tipologice curente, nu numai feminin/masculin, dar şi modernism/tradiţionalism, inovaţie/experiment. Autoarea nu resimte şi nu preia distincţiile specifice ale generaţiei cronologice şi chiar rămâne indiferentă la conceptul spaţial originar – ceea ce nu înseamnă că este preluată ca un trofeu de preţ de provincialitate (buzoiană, bunăoară).

 Versuri de mare cursivitate şi acurateţe, un discurs liric de limpezime şi directitudine, care a renunţat la toate podoabele, anunţă o creaţie cristalină reflectată prin cristale de gheaţă.

 Există un anumit aristocratism al dicţiunii poetice, care propune o orchestraţie ceremonială, o oficiere ritualică, o anume solemnitate ca pentru zilele de sărbătoare.

 Cartea Fluturii mutanţi , apărută în colecţia de mare prestigiu “Opera omnia. Poezie contemporană” a Editurii “TipoMoldova” este un florilegiu din întreaga operă poetică (15 cărţi de poezie) la care se adaugă 7 de proză şi 38 literatură pentru copii, în total 60 de cărţi publicate.

 Volumul acesta, care apare la maturitate deplină, preia reprezentativitatea asupra distincţiilor cunoscute, de forţă, directitudine şi de rafinată semnificaţie.

În poezia de elan şi vitalitate, de expresivitate dinamică, nu de puţine ori, se aud acorduri de revolte argheziene – confirmând semnul puterii lingvistice – caz unic în care lirica unei doamne “de fier”, poartă pecetea autorului “cuvintelor potrivite”, şi chiar în sensul plenar de vină genealogică şi angelizare terestră. Iată poemul Până şi în visatele Graale: “E o vinovăţie ce mă fură/încrederii că sunt nevinovat/de ceea ce soreşte-n cer de gură,/de ceea ce s-a spus şi s-a uitat.//Până şi în visatele Graale/cu aerul albastru de răsfrânt/s-a mai tăiat în gerul din vocale/făptura unui înger de pământ.//Aceeaşi mare altfel repetată/e semnul izbăvirii prin înot.../Tac rădăcini, dar florile m-arată/îngăduind puţinul pentru tot!”

 Passionaria Stoicescu este unul dintre puţinii poeţi care nu consideră că e desuet şi nici ridicol să se întrebe “Eu pentru cine scriu?”, într-o lume în care sacrul a devenit profan, pescăruşii caută peşte în gunoiul de la restaurant, iar trădătorii de ţară plâng de dorul patriei. Poezia îşi asumă o vastă cuprindere a omenescului şi cotidianului într-un spirit de luptă care îl umanizează pe om.

  În poemele mai noi, deşi universul liric nu s-a modificat radical, discursul emergent se moderează, poezia capătă o aureolă sapienţială, unele devenind balade cu un fel de morală implicită.

 Poeta se interesează de spiritul poeziei şi de condiţia poetului, ajungând la alte adevăruri decât convenţiile textualiste. Textul următor, păstrând caracterul baladesc de fabulă morală: “- Pentru ce-i făcută această zi?/Întrebă poetul deschizându-şi sufletul/(pentru că n-avea fereastră)...//- Pentru a fi trăită cu puritate,/şopti alb zăpada murind în noroi/sub picioarele trecătorilor...//- Pentru a nu arăta lumii decât partea (pe care n-o poţi ascunde), foşni copacul ţinându-şi cu străşnicie/rădăcinile în pământ...//- Pentru a mă juca vesel,/râse copilul fără griji/Pentru a înţelege din toată/demenţa acestei lumi/sunt singurul zdravăn,/strigă privind niciunde nebunul...//Poetul îşi ferecă sufletul/şi se trezi niciunde/cu o nouă faţă în aceeaşi lume;//avea disperarea culpabilă a zăpezii,/încrâncenarea ipocrită a copacului,/inconştienţa fericită a copilului/şi victoria neputincioasă a nebunului.” (Poetul (11).

  Poate că insist exagerat asupra ideii unui proiect poetic înaintea poeziei şi organicităţii creaţiei, excluzând ipostaze şi variabile, dar prezumţia unor metamorfoze este inclusă în semnificaţia titlului, ca şi în acest poem, Hohotitor: “Pădure toamna-sufletul meu/hohotitor curcubeu;/ţipăt oranj,/aur mascând/vegetalul deranj;/roşu şi galben/până la flacără/şi bietul verde/care se apără.../Pădure toamna-/suflet nebun/tac verde/scriu galben,/simt roşu spre brun,/aud indigo,/în albastru înot/şi mă tem violet/violent pentru tot...”

  Deşi există texte care aduc elogii sarcastice negrului şi griului, poezia nu e obsesiv entropică, nici depresivă. Textele au un grad înalt de originalitate şi devin exemplare sub raportul interferenţei şi mixturii miturilor antice, cu cele moderne, de exemplu, mitul lui Ulisse, contaminat de semnificaţii din rimbauldiana “corabie beată”.

  Poezia îşi asumă un prezent dezarticulat, ca şi o fabuloasă biografie aluvionară, cu o dezarmantă sinceritate care, uneori, echivalează cu forţa expresivă caracteristică. Spiritul programatic se întrevede în toate textele gândite ascensiv, în trepte de acumulare şi aşteptare.

 Posibilităţile de exprimare sunt foarte puternice şi nuanţate ca în acest excelent Descântec de legat: “Înlănţuie-l iarbă,/sângele să-i fiarbă/şi tu, plâns de rouă,/dă-i lacrimă nouă,/tu, pădure verde,/adu-mi-l şi-l pierde,/iar tu, curcubeu,/fă-i cerul mai greu, ochiul heleşteu/şi-n unda lui – eu.../De-o privi mai rar/din nimic s-apar.../Soare de amiaz/fă-mă umblat treaz./Flacără-n amurg/înspre el să curg/şi pe întunerec/blând să mă desferec/şi-ncă pe lumină/să tânjesc de vină/şi până în zori/să-i fiu pat de flori...”

  Criticii, oricât de reputaţi, nu prea au surprins specificul real al poeziei Passionariei Stoicescu, care nu e, neapărat forţa, puterea de a se exprima în lume, ci aspiraţia, la frontiera utopiei, de a disocia frumuseţea şi coerenţa lumii, din vastul câmp de determinări care o opacizează.

Aureliu Goci

PASSIONARIA STOICESCU – Echilibrul vieţii şi poezia opţiunilor vitale

Fluturii mutanţi, colecţia Opera Omnia, Poezie contemporană. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012