POEZII (II)

Rugăciune  altfel

Dimineaţa-i cernită, ploioasă...

Înger al meu păzitor,

ajută-mă să străpung nor după nor

şi s-o văd  luminoasă!

Prânzul e sărac...

Îngere totdeauna cu mine,

fă să nu tânjesc după bucate,

alungă necumpătările toate

şi-n îndestularea gândului mă ţine!

Seara e searbădă, doar cu pereţii...

Îngere ocrotitor,  ajută-mă

să-mi umplu  golul vieţii

cu plinătate de dor!

Noaptea e neagră ca un abis...

Îngere care-mi veghezi făptura,

revarsă-mi sufletul şi-ntipăreşte-l în scris,

albindu-mi cu zorii trufia şi ura!

Îngere, tu, cealaltă jumătate a mea,

atinsă de-un strop de Dumnezeire,

îngăduieşte-mi vulnerabila fire

şi călăuzeşte-mă pe drum drept,

ca să iert, să mă iert

şi să mă pot îndrepta!

Seninul tulbure

Dar ce fac eu

chiar de nu se cuvine?

Dau altfel de nume

unor nume

deja risipite în lume

de Cine?

Le pipăi, le simt, le gust

până devin una cu mine...

În cerul vast

există o fărâmă,

doar o părere de senin cast,

în care reaşez,

reloghez  Cuvântul

atât cât mi-l cuprinde

şi-l reîntoarce gândul

hrănit apos cu seva

de la Adam şi Eva...

Asta-mi reumple sufletul

să-l risipesc pe tot –

păcat că viaţa-i scurtă,

păcat c-atâta pot!

La ghenă

Un bărbat aruncând

în spatele blocului

pomul gătit de  Crăciun,

bradul acum despuiat

de globuri şi beteală,

ca o jalnică femeie goală,

ca o-ndrăgostită neghioabă,

care-a crezut în steaua-podoabă

pusă de el în vârf

la vreme de sărbătoare...

Vântul se chinuie să doboare,

dar uite, nu cad

câteva nuci poleite,

nişte fructe nepotrivite

ajunse găteală în  brad,

pentru încă o soartă de pom înşelat...

Nucul, frunzişul lui des,

plin de rod,

plin de nuci,

s-a trezit toamna

cu crengile, frunzele-n glod,

bătut cu bâte şi furci

pentru-a fi  jefuit,

vezi, Doamne, cules ...

Mincinoasă viaţă

în toamnă şi iarnă,

pentru placul de-o clipă,

pentru ce-i  menit

sărbătorii în pripă...

Straniu declic!

Un brad înşelat cu podoabe

rămas doar cu nuci poleite,

întâmpină la ghenă zorile albe

fără să fi învăţat nimic.

Mâine

Mărturisesc, mă disperă oricând

unul şi acelaşi cuvânt: „Mâine”,

un fel de început de cap fără trunchi,

care există, dar nu există,

care dă de-a dreptul sau cu straniu ocol,

care e plin pe cât e de gol...

„Mâine” - zădărnicind sau născând

adevăruri/ poveşti,

o promisiune de puşti imberb,

ticăitul neauzitului  ceas,

nici substantiv, nici adverb,

în care nu ştii dacă mori sau trăieşti,

încremeneşti sau faci înc-un pas.

Gândurile cad ca-ntr-o ceaţă...

Despre „Mâine” nimeni nu ştie

nici în eter, nici pe hârtie -

sau ce ştie, n-ar vrea să spună,

cum că el e cealaltă faţă,

cea nevăzută din Lună...

„Mâine”, un fel de cifru în Braille,

fiindcă e orb cine citeşte,

fiindcă e mut cine-l pronunţă,

fiindcă e surd cine-l ascultă...

Te pipăi cu bucurie ocultă

şi nu-ţi rămâne decât în rugă să cazi

murmurând: „Mulţumesc, Doamne,

pentru  Ieri, pentru Azi!”

 Passionaria Stoicescu

POEZII

Somnul

El izvorăşte ciudat

din muntele ce creşte

vrăjitoreşte

înapoia ochiului minţii –

se bucură demonii,

se întristează sfinţii

când prin prundişul de vată

incolor şi mut saltă…

De fapt se albăstreşte fără să ştii,

se-nvolburează în vinete câmpii,

trece în roşu aprins

de la sângele unui monstru ucis

sau al unui duşman neprins

ce patrulează pe maluri…

Duce în valuri morţi şi vii,

îmbrăcaţi sau nuzi –

strigi, strigi dar nu te auzi,

ba chiar zboară propria ta făptură

plutind

la picior cu pietre de moară…

La acest zănatic zbor

nu ştiu cum eşti propriul tău spectator,

cazi şi te ridici din valuri

plin de cea mai îndurerată iubire

sau de cea mai izbăvitoare ură,

de fapt patinezi pe un gheţar negru de zgură

şi dârdâi în jăraticul unui rug,

cineva te culcă în casa năruită a copilăriei

şi te trezeşte în viitorul tău coşciug…

Somnul (cu visul) le poate

pe toate

şi se face că apa lui seacă

de la un miros, un sunet,

o pernă căzută pe jos,

o bruscă rază:

halei-hap, lumea se reaşază,

realul s-a instalat,

s-a răsucit “acolo” în “aici”…

Te freci la ochi

rămas în aşteptare

prizonierul unor somnuri mici

până la somnul cel mare…

 Poem neterminat

Ştire de ultimă oră:

„În craterul unui vulcan activ

seismologii au descifrat un chip zâmbitor...”

Sunt şi cercetători

care îşi fac serios treaba sub soare!

Ceilalţi n-au timp sau nu vor

să caute alte surâsuri,

ca să nu se întrebe firesc

din ce pricină feţe,

suflete nu mai zâmbesc...

Gropi se cască aiurea

ca hâde guri de iad,

zâmbete, veselie scad,

iar atentatele n-au hotar...

Dumnezeu obosit îşi vâră degetele-n urechi

plictisit să audă”Alahu akbar”!

Micropoem

Copilărie –

Întrebi?Ce bucurie!

Bătrâneţe –

Răspunzi? Câtă tristeţe!

Ecrane

Plecaseşi părăsind corabia,

puntea ei de viaţă prea scundă,

preferând depărtarea

apropierii care scufundă...

Totul era nepregătit ca-n fiecare an,

inundaţiile se revărsau din ecran,

doar mocirlă şi viitură...

Am închis televizorul cu ură

şi m-am instalat la calculator;

mail-ul apărut era promiţător:

„Goleşte-ţi creierul!” aşa poruncea,

dar despre inimă nu pomenea...

Norii, stând să cadă, afişau averse,

gata să se reverse

măcar pentru o spălare pe dinafară,

o abluţiune subţire,

fiindcă pe uşa blocului

de la „Apa Nova”, ultima ştire

avertiza o nouă „ţeapă”:

„ Scuze!

Întrerupem alimentarea cu apă!”

Timpul, chiar timpul se uscase ciudat...

Măcar glasul tău să-mi fi picurat

drăgăstos în auz,

dar totul era confuz ...

În locul neştiut şi departe

te-am sunat ca din moarte,

te-am chemat ca din ceaţă,

în însingurata ta viaţă,

în şi mai însingurata mea rătăcire;

dar pe ecran diabolic apărea:

„Indisponibil în reţea...

Fără acoperire...”

Copilul şi Îngerul

-Ce ţi-ai dori?

-La Poli să râdă vara!

-Şi încă?

-Ploaie multă în Sahara!

-Dar pentru tine

ce-ai vrea să-mplinesc?

-Să văd prin oameni

ce simt şi gândesc!

-Copilule, ce vis nebun ai tu!

Poate va fi cândva, dar acum, nu!

Atingerea

Aceea dintâi

a fost de lumină

repovestită în Capela Sixtină

şi-abia târziu proverbul

„Îi dai un deget, el îţi ia o mână”

a-ngăduit atingerea păgână...

După ieşirea din tainiţa smârcului

a urmat boaba sfârcului

cu petala gurii

în toată grădina nemăsurii;

„rai” s-a întors pe dos

sub păcatul de jar

şi-a rămas „iar”

iar şi iar bun de ucis, de furat,

de păcătuit, de trădat...

Şi totuşi

la început a fost atingerea,

mirungerea,

împărtăşirea din sfinţenie

cu lumină...

Azi toate-au căzut în sluţenie,

în asumată vină

de atingere devălmaşă

de butoane,

de celuloiduri de telefoane,

de false ecrane,

cu false săruturi în siliconatul bot

pentru raptul lui „nimic”,

metafora contemporană a lui”tot”...

Lumina s-a retras ruşinată în noapte

nimeni nu mai are răbdare,

se culeg crudăciunile

în chip de fructe coapte,

se trece pe roşu în grabă

şi ne aflăm întruna în treabă

fără vreo treabă,

morfolind la vedere şi nespălând

rufele noastre murdare,

pielea aceasta de rând

Lumina care venea de la răsărit

s-a mânjit,

iar cea care venea de la apus

e prea sus...

Lumina Lumină

e de neajuns...

Cineva sună la sonerie

întrerupându-mă din reverie,

din poemul ca o atingere

sfântă până la stingere;

totul în mine e-nchis,

întunecat, de nescris,

doar vocea din interfon mă loveşte senină:

„Deschideţi!Sunt cu factura de la lumină!”

Vrăbiuţa

Eu vorbesc limba „cirip”

şi fac baie în ...nisip!

Casa mea se cheamă „cuib”,

cu fărâmituri mă-mbuib,

curăţ crengile de cari,

de omizi şi de ţânţari.

Fie noapte, fie zi

port penaj maro cu gri

şi-n copaci sau pe pervaz

viaţa-mi trece mai cu haz.

Umplu strada, cartierul

şi nu zbor când vine gerul

spre tărâmuri cu mult soare,

stau pe loc, nu-s călătoare!

Dacă oamenii-mi vorbesc,

gureşă le ciripesc,

mă-mpac bine cu cei mici,

dar să n-aud de ...pisici!

Plânsoare de zodie

Primăvară cu cald şi cu frig,

Cu vânt şi cu praf în ochii miopi,

Vânzolind sub falsă ninsoare

Caişii albiţi de tineri

Arătându-şi sexul nevinovat

Din petale de floare,

Primăvară cu semnul ţărânii,

Că toate-ale prafului sunt,

Zodie a Taurului şi-a trudei

De-a fi victorios chiar şi cărunt,

Arenele-s pline şi însetate

De tremurul morţii din copite,

De tremurul vieţii din picioare...

Numai că întărâtarea,

Străpunsul înfuriatei jivine –

Puternicul Taur ce moare,

Răspunde în mine!

Şi fiţele îngâmfatului matador

Jucând flacăra roşului nebuneşte

Înfiptul săgeţilor lui,

Mult răbdător sufletul meu le primeşte...

Dar nu-i de ajuns:

Cei ce privesc

Şi-au plătit măcelul să-l ştie

Şi urlă durerea din bucurie,

Că omul e fiară şi fiara-n curând va muri,

Sunt tot eu , cu văzul meu lacom

De-o viaţă, de-o zi,

Trăind nelumeşte extazul şi graba

Acestei victorii din lupta degeaba...

Sub sigla lui „M”

Ce istorie cu istoria!

În toate se pune

mult/ puţin din ce n-a fost

trăit, văzut

şi se ia

mult/ puţin din ce-a existat

întotdeauna doar la trecut...

Linia separatoare

dintre mult şi puţin,

oblica bandă

simbolizează cronicarul,

scriitorul la comandă

pendulând între

Frică şi Iubire

în faţa domnitorului,

făuritorului

de îndemn spre adevăr,

stăpânitorului

de firi şi fire...

De nu-i va fi înjghebată izbânda

adică gloria trasă de păr,

adică totdeauna învingerea duşmanului,

chiar dacă stăpânul a fost biruit,

pentru cronicar asta va fi osânda

din partea stăpânului mult iubit:

unde-i stau picioarele,

acolo-i va sta şi capul...

Ispăşitor? Ţapul!

Istoria,

adică toţi cronicarii şi diecii

au stat drept şi-au scris strâmb

din toţi vecii,

cu frica Celui de Sus şi a domnitorului

în pană şi-n oase,

pe steaguri şi steme,

papirus,

pe pagini de cărţi glorioase,

descoperind/acoperind

acelaşi sinistru mesaj/ peisaj:

hecatombe de schelete şi cranii,

al morţii jalnic ecou

dinspre învinşi şi învingători,

cu un mare şi singur erou:

d o m n i t o r u l,

cel viteaz cu toptanul,

luându-l pe Cel de Sus în gaj,

ales întotdeauna să biruie,

el, narcomanul,

victoriei/istoriei în sevraj...

De fapt crudul, lacomul, gloriosul

prin minciună şi neruşine,

prin a jefui din plăcere,

dorind ţării lui numai bine,

ţării lui înfulecând alte ţări,

îmbătat de putere,

zăpăcind mereu hotarele,

ca să aibă paşaport fiarele

spre liberă sfâşiere...

Coşmarul meu e o mare de sânge,

un popor de văduve conjugând pe „a plânge”,

acelaşi Dumnezeu peste robie şi eliberare

cu înălţate jertfelnice şi altare,

acceptând moartea corcită cu gloria...

N-am cum, nu pot să iubesc istoria!

Lăcomie, trufie, cruzime

în aceeaşi jalnică reţetă,

care de mii de ani se repetă!

Sub sigla lui „M”,

(un „V” întors pe dos şi dublat

cu ascuţişu-ncifrat!),

istoria mi se arată

de la grotesc spre sublim

un fel de „Hainele noi ale-mpăratului”

Fraţilor Grimm:

cu „M” de la „Minciună” şi „Moarte”,

de la „Masacru” şi „Milă”,

de la „Moştenire” şi „Mit”...

”Masculinul” o duce „Miop” mai departe,

„Măreaţa” lui forţă o cere...

Degeaba cârtesc în”Miit”

semnând: o „Măruntă” „Muiere”.

Sculptând frunza

În toamna cu galben răvăşit

vântul zgâlţâia cerul,

ploaia biciuia frunzele,

omul galben salva una...

Sculpta în ea delicat un copac,

poate chiar cel care o născuse,

nu râvnea la glorie,

ştia că nimic nu rămâne

aşa cum se străduise,

dar îşi bucura pentru o clipă

ochii şi sufletul,

îşi ostoia nedatele mângâieri

iubirii lui de o clipă...

Vântul îl fluiera,

ploaia îl biciuia,

ai lui habar n-aveau

de sculptatul în frunză,

în clipa de-o viaţă a copacului,

în verdele de-o clipă al frunzei,

în galbenul de-o clipă al toamnei,

în praful de-o clipă al timpului...

De-ajuns / de neajuns

Doi ani îţi sunt de-ajuns

să-nveţi vorbitul,

chiar dacă vreo greşeală-ai să mai faci,

dar toata viaţa nu o să-ţi ajungă

să-nveti ceva esenţial -

să taci...

Doi ani îţi sunt de-ajuns
să-nveţi cititul,

chiar dacă uneori n-o faci prea bine,

dar toata viaţa nu o să-ţi ajungă,

să scrii din ce-au scris alţii

şi din tine...


Passionaria Stoicescu

Văzul, doar văzul

Cine a inventat oglinda

s-a povestit...

Dublul, triplul, „n”-ul

îl contrazic:

nu există singurul/singura,

nu există unic

Şi câte şi câte

din trudnica agitaţie,

vorbitoare sau mute

încă mai povestesc:

focul în limba fumului,

iarba cu fir înmiit,

ploaia cu bice de plâns prăbuşit,

ţărâna prin praful drumului,

despre nimicnicia

în spaţiul,

în timpul de graţie,

când te naşti ca să cauţi,

fără să te regăseşti

în umana inflaţie...

Crezi,

nu crezi,

ţi se dă o fărâmă de dragoste

în ochii celuilalt

să te vezi...

Ce mazochist supliciu!

Văzul,

peste toate doar văzul,

simţul contemporan de serviciu!

Fărâmă

Nu sunt Dumnezeu,

ci doar o fărâmă din El

şi doar fărâmă încerc să închipui,

să cânt

din zborul acesta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Fărâmă din iubirea Lui

e inima mea

şi sub lupa ei de carne şi sânge

măresc mărunţia clipei

şi mă minunez de ea

ca şi când

nimeni până acum în afara mea

n-ar fi văzut,

nu s-ar fi bucurat

şi n-ar fi scris despre asta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Sărut pulberea de pe

încălţările Lui cereşti

şi praful acela mă îmbărbătează...

Fie,

sunt un grăunte de praf –

dar care ştie

că Dumnezeu e de foc

nu de ţărână,

de focul acela dintâi

pe care pământul răcit

l-a uitat,

l-a trădat,

l-a murit...

„Fie, mă consolează El în rugăciune –

eşti praf de foc

rătăcind pe ţărână,

o scânteie până la soroc;

vei fi de scrum

pe lungul drum,

vei fi cenuşă

din jucăuşă,

vei cădea pe pământ

înalt şi frânt,înalt şi frânt...”

În duminica mică

Mărturisesc,

mă-mpărtăşesc -

nu mi-o cere nimeni

în duminica mică.

Duhovnicul meu e Poemul,

un preot îndatoritor

care mă ajută să uit,

să respir (să mai mor),

să mă-ncurajez din frică...

E un blestem

cu amară pecete

să nu simţi precum ceilalţi,

noaptea să nu-ţi dea linişte şi pace,

ziua să vezi

după propria lumină vorace

şi apa sâmbetei să-ţi dea sete.

Poate de-aceea iubesc copacii,

lumea nesăbuită a

rădăcinilor lor scormonitoare

pe care nimeni n-o poate privi,

n-o poate presimţi,

dar care-i hrăneşte

şi-i ţine-n picioare...

Nu-mi vede nimeni

rădăcinile colorate,

nu-mi aude nimeni

rădăcinile cântătoare,

ţesătura lor de fire mărunte

cotropind adâncurile

pentru o biată coroană de frunze,

fericită vremelnic de ploaie,

aurită vremelnic de soare...

Iată, trunchiul s-a jertfit,

el e Isusul meu

pentru nevolnica hârtie

pe care toţi se chinuie să scrie,

pe care şi eu am scris

o nouă mărturisire,

un fel de vis în vis

dintr-o feciorelnică păcătuire -

ca patima adâncurilor colorate

să răzbească la suprafaţă

pentru Nimeni,

pentru încă o viaţă.

Grafologie

Mi-a spus copilul sincer minunat:

„Tu scrii cum cade ploaia, aplecat...”

„Şi cum aş face altfel, i-am răspuns,

când cerul meu adună-ndeajuns

tristeţi şi bucurii care mă-ndoaie

să cad peste pământ în chip de ploaie?

E-o ploaie poezia, un mister,

dar pentru ea îţi trebuie mult cer,

nu doar pământ de străbătut sub paşi...

Îmi urc spre slavă gestul pătimaş

şi cald cu frig nasc aburul cuvânt,

mirarea-l schimbă-n norul unui gând

din cerul fulgerat sub care scriu...

Da, ploaie plouă sufletul meu viu,

blând aplecată sărutându-ţi mâna,

ca-n arşiţi, când setoasă e ţărâna...”

Bietul, Poetul

Păsării

încă din ou

i-au binecuvântat zborul

Cerul şi Soarele:

albuşul de la nori,

gălbenuşul de la

plodul astrului de lumină...

Omului

doar chipul şi asemănarea

i le-a dat Cel de Sus,

în rest l-a făcut din tină,

chiar cu suflare divină

din tină,

doar tină...

Oricât de profund şi grav

s-ar strădui să fie,

el ucide pasărea

sau o chinuie-n colivie

fără putere s-o-nvie,

fiindcă-i din praf,

doar din praf,

fie şi Marele Praf

al acelei secunde

urcând spre vecie.

Dar bietul, Poetul?

El e naiva întruchipare

de praf cutezând să zboare

cu aripile Cuvântului

spre soarele Cântului

cel încă nespus/neapus,

nesocotind Cerul şi Marea,

căutând disperat asemănarea

Celui de Sus,

Celui de Sus!

Passionaria Stoicescu