Plânsoare de zodie
Primăvară cu cald şi cu
frig,
Cu vânt şi cu praf în
ochii miopi,
Vânzolind sub falsă
ninsoare
Caişii albiţi de
tineri
Arătându-şi sexul
nevinovat
Din petale de
floare,
Primăvară cu
semnul ţărânii,
Că toate-ale
prafului sunt,
Zodie a Taurului şi-a
trudei
De-a fi victorios
chiar şi cărunt,
Arenele-s pline şi
însetate
De tremurul morţii din
copite,
De tremurul vieţii din
picioare...
Numai că întărâtarea,
Străpunsul
înfuriatei jivine –
Puternicul Taur ce moare,
Răspunde în mine!
Şi fiţele îngâmfatului
matador
Jucând flacăra roşului
nebuneşte
Înfiptul săgeţilor lui,
Mult răbdător
sufletul meu le primeşte...
Dar nu-i de ajuns:
Cei ce privesc
Şi-au plătit măcelul
să-l ştie
Şi urlă durerea
din bucurie,
Că omul e fiară şi
fiara-n curând va muri,
Sunt tot eu , cu văzul
meu lacom
De-o viaţă, de-o zi,
Trăind nelumeşte
extazul şi graba
Acestei victorii din lupta
degeaba...
Sub sigla lui „M”
Ce istorie cu istoria!
În toate se pune
mult/ puţin din ce n-a
fost
trăit, văzut
şi se ia
mult/ puţin din ce-a
existat
întotdeauna doar
la trecut...
Linia separatoare
dintre mult şi
puţin,
oblica bandă
simbolizează
cronicarul,
scriitorul la comandă
pendulând între
Frică şi Iubire
în faţa domnitorului,
făuritorului
de îndemn spre adevăr,
stăpânitorului
de firi şi fire...
De nu-i va fi înjghebată
izbânda
adică gloria trasă
de păr,
adică totdeauna
învingerea duşmanului,
chiar dacă stăpânul
a fost biruit,
pentru cronicar asta va fi
osânda
din partea
stăpânului mult iubit:
unde-i stau picioarele,
acolo-i va sta şi
capul...
Ispăşitor? Ţapul!
Istoria,
adică toţi cronicarii şi
diecii
au stat drept şi-au scris
strâmb
din toţi vecii,
cu frica Celui de Sus şi
a domnitorului
în pană şi-n oase,
pe steaguri şi steme,
papirus,
pe pagini de cărţi
glorioase,
descoperind/acoperind
acelaşi sinistru
mesaj/ peisaj:
hecatombe de schelete şi
cranii,
al morţii jalnic ecou
dinspre învinşi şi
învingători,
cu un mare şi singur
erou:
d o m n i t o r u l,
cel viteaz cu toptanul,
luându-l pe Cel de
Sus în gaj,
ales întotdeauna să
biruie,
el, narcomanul,
victoriei/istoriei în
sevraj...
De fapt crudul, lacomul,
gloriosul
prin minciună şi
neruşine,
prin a jefui din plăcere,
dorind ţării lui numai
bine,
ţării lui înfulecând
alte ţări,
îmbătat de putere,
zăpăcind mereu hotarele,
ca să aibă paşaport
fiarele
spre liberă sfâşiere...
Coşmarul meu e o mare de
sânge,
un popor de văduve
conjugând pe „a plânge”,
acelaşi Dumnezeu peste
robie şi eliberare
cu înălţate jertfelnice
şi altare,
acceptând moartea corcită
cu gloria...
N-am cum, nu pot să
iubesc istoria!
Lăcomie, trufie, cruzime
în aceeaşi jalnică
reţetă,
care de mii de ani se
repetă!
Sub sigla lui „M”,
(un „V”
întors pe dos şi dublat
cu ascuţişu-ncifrat!),
istoria mi se arată
de la grotesc spre
sublim
un fel de „Hainele
noi ale-mpăratului”
Fraţilor Grimm:
cu „M”
de la „Minciună”
şi „Moarte”,
de la „Masacru”
şi „Milă”,
de la „Moştenire”
şi „Mit”...
”Masculinul”
o duce „Miop”
mai departe,
„Măreaţa”
lui forţă o cere...
Degeaba cârtesc
în”Miit”
semnând: o
„Măruntă”
„Muiere”.
Sculptând frunza
În toamna cu galben
răvăşit
vântul zgâlţâia
cerul,
ploaia biciuia
frunzele,
omul galben salva
una...
Sculpta în ea delicat un
copac,
poate chiar cel care o
născuse,
nu râvnea la glorie,
ştia că nimic nu rămâne
aşa cum se străduise,
dar îşi bucura pentru o
clipă
ochii şi sufletul,
îşi ostoia nedatele
mângâieri
iubirii lui de o clipă...
Vântul îl fluiera,
ploaia îl biciuia,
ai lui habar n-aveau
de sculptatul în frunză,
în clipa de-o viaţă a
copacului,
în verdele de-o clipă al
frunzei,
în galbenul de-o clipă
al toamnei,
în praful de-o clipă al
timpului...
De-ajuns
/ de neajuns
Doi
ani îţi sunt de-ajuns
să-nveţi
vorbitul,
chiar
dacă vreo greşeală-ai să mai faci,
dar
toata viaţa nu o să-ţi ajungă
să-nveti
ceva esenţial -
să
taci...
Doi
ani îţi sunt de-ajuns
să-nveţi cititul,
să-nveţi cititul,
chiar
dacă uneori n-o faci prea bine,
dar
toata viaţa nu o să-ţi ajungă,
să
scrii din ce-au scris alţii
şi
din tine...
Passionaria Stoicescu
Passionaria Stoicescu
.JPG)