Declinul lecturii

Interviu cu Nadina Dogioiu

- E mai greu sau mai uşor să scrii o carte pentru copii decât una pentru adulţi?

- Întâi de toate trebuie să vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi gândit la mine, dorind să vă răspund la aceste interesante întrebări.Ele depăşesc sfera mea de activitate, aceea de scriitor, făcând referiri la rolul şcolii de azi, la rolul familiei, în dezvoltarea gustului pentru lectură, la receptarea de către cititorii copii a unor scriitori clasici sau contemporani. Cu scuzele de rigoare, că nici spaţiul acordat nu e tocmai propice pentru o astfel de dezbatere amplă, iată ce vă voi spune:

Cum scriu şi carte pentru copii, dar şi pentru adulţi, primul lucru pe care vi-l voi mărturisi, e acela că e greu să scrii o carte, oricui s-ar adresa ea ca mesaj sau ca vârstă. Evident, mă refer la literatura originală, poezie, proză, dramaturgie. Profesia mea de o viaţă nu e cea de scriitor, ci de redactor, un fel de „învăţător sau profesor al scriitorilor”, cum obişnuiesc să le explic copiilor. Citind atâtea manuscrise ai multe de învăţat, dar ai şi multe de oferit din talentul şi experienţa ta cu cărţile.

Orice carte, fie că e pentru cei mari, fie că e pentru cei mici presupune un quantum de cultură, de trăire, de originalitate, de talent, de cursivitate în scriitură, de mesaj. E clar că e mai greu să scrii pentru copii, deoarece toate ingredientele menţionate mai sus implică ideea de joc. Jocul înseamnă că adăposteşti în suflet un copil, pe care să nu te sfieşti să-l arăţi lumii. Ori a te juca literar la modul cel mai serios, presupune să ai încă acea candoare a elanului, să priveşti înapoi cu graţie, la vârsta caraghioaselor „de ce”-uri, când, adesea, sufletul şi trupul ţi s-au osificat atât de crunt , încât nu mai poţi întoarce nici măcar capul (!), darmite să te copilăreşti într-un coborâş drăgăstos de dragul suişului, pentru a-l ridica pe cel mic la înălţimea gândului tău.

Aşadar, în viziunea mea, cartea pentru copii presupune joc, literatură adevărată, viaţă din viaţa copiilor sau fantezie din fanteziile lor, o limbă română literară curată şi plastică, modele de urmat sau de evitat, fără a impune acest lucru.

- Cât de importantă este lectura pentru formarea gândirii copilului?

- Lectura se leagă de existenţa cărţilor, a selectării lor din noianul de apariţii care există astăzi, de dorinţa de a citi (iar cine o cultivă, trebuie să o şi întreţină), de timpul necesar şi de genul de lectură adecvat vârstei. Cerinţele lecturii în prima clasă se referă la o bună mixtare a văzului (ilustraţii bogate care să ajute textul în a fi reţinut şi înţeles) cu auzul ( lecturi cu voce tare pentru a memora mai uşor şi a se autocorecta în cazul eventualelor greşeli), gradarea cantitativă a textului, mici poveşt i sau fapte reale, în care copilul să se regăsească. Toate aceste operaţii înseamnă nu doar dezvoltarea gândirii într-o primă fază, ci şi a atenţiei, memoriei, afectivităţii, imaginaţiei, vorbirii.

Cartea este un produs concentrat al gândirii scriitorului, care trebuie să ajungă la gândirea copilului. În clasa a patra, deja se poate face o minianaliză literară a unui text, se cunosc în mare figurile de stil, graţie compoziţiilor date ca teme pentru acasă copilul poate emite propriile sale gânduri şi sentimente, din dorinţa de a afla mai mult citeşte fără a-i fi impusă lectura, se străduieşte să adopte comportamentul unor personaje, reflectând la calităţile care pot fi împrumutate pentru viaţă. În clasa a noua, în urma multelor sale lecturi impuse de şcoală sau făcute din propria iniţiativă, adolescentul îşi gândeşte deja traiectoria în viaţă, pregătindu-se pentru o anume profesie, în care să se regăsească suma lecturilor făcute până atunci. Cu voce tare, în gând, sintetizată în notiţe sau fişe, în creaţii proprii, lectura e primordială pentru dezvoltarea gândirii, a personalităţii, a creativităţii, a pregătirii pentru viaţă.

- Ce e mai benefic pentru dezvoltarea copilului: ecranul pe care vede povestea sau pagina care îl face să-şi imagineze aceeaşi poveste?

- Întrebarea aceasta este cu tâlc! Munca l-a creat pe om, dar nici lenea nu l-a omorât! L-a creat şi ea după puterile ei. Ca scriitor, autor de ...pagini, trag cenuşa pe turta mea! Într-un poem (pentru cei mari, „Lecţia de istorie”) dau o definiţie cam dură televizorului: „O cutie nesimţitoare/ la care te uiţi mâncând/ cum se moare...” Mă rog, poţi mânca şi totodată să citeşti şi dintr-o carte, ceea ce nu e recomandat totuşi! Nu asta e ideea.

Cartea presupune un efort de imaginaţie, de gândire, pentru dezvoltarea vocabularului tău, a deprinderilor şi aptitudinilor tale. Ea poate fi lăsată, reluată, aprofundată, subliniată şi dacă îţi aparţine, îţi dă şi sentimentul unei mici comori aflate în posesia ta. Televizorul îţi impune nişte programe, viziunea altora , mult mai puţin efort intelectual şi de cele mai multe ori imposibilitatea de a reveni asupra a ceea ce te-ar interesa. Cu alte cuvinte, cu un ochi vezi, cu altul uiţi, pe-o ureche îţi intră şi pe alta îţi iese! Atenţia necesară privirii la televizor e una care implică superficialitate, fie şi prin multitudinea de programe, iar superficialitatea duce tot la superficialitate.

- Generaţia mea a crescut cu Habarnam, cu basmele clasice, cu Apolodor din Labrador. Ce îi atrage pe copiii din ziua de astăzi?

- Marea masă informaţională din ziua de azi, programele şcolare foarte încărcate şi (ne)şansa de a avea mai multe canale pentru a recepta aceste informaţii (televizor, calculator, tablete, telefoane mobile) a schimbat considerabil gustul pentru lectură şi carte, transformând văzul , în detrimentul celorlalte simţuri , în „singurul simţ de serviciu”(e titlul unui poem al meu, dar nu pentru copii !). Urmarea? Copiii din ziua de azi posedă mărci de telefonie mobilă ultra moderne, pe banii părinţilor, care părinţi îi lasă de cele mai multe ori să facă ce vor, adică să acceseze inclusiv informaţii şi situaţii care depăşesc vârsta lor şi care îi maturizează doar corporal, dar nu şi mental, lecţii gata făcute de alţii şi neasimilate, fără un studiu dedicat, referate care să le asigure un fond minimal de cuvinte şi acelea stâlcite, din lenea de a le mai pronunţa întregi. De aici ”profa”, „diriga”, bac”etc., transcrieri „economice”pe computer, gen „kpra cu 3 ezi” sau diverse argotisme de al căror înţeles copiii habar n-au( vă rog să nu luaţi apropierea de Habarnam-ul dumneavoastră decât la modul întâmplător!), dar le pronunţă frenetic, gen „mişto” (la origine german şi însemnând „domn cu baston” „mit stock”, pătruns în limba română pe filieră ţigănească!). Trăim într-o epocă a împrumuturilor nepotrivite, a formelor fără fond, a lenei şi a falsurilor.Cui îi mai foloseşte astăzi să-şi piadă vremea cu cititul, când fără să fi citit, oamenii de succes multimediatizaţi ai timpului sunt fotbaliştii şi top-modelele? Sau mulţi dintre politicienii foşti şi contemporani?

- Îmi povesteau profesori de limba română că nu mai reuşesc să îi determine pe elevi să citească romane clasice, precum „La Medeleni” sau „Fraţii Jderi”. Care sunt cauzele schimbării de gust?

- Societatea contemporană, a banului, a nemuncii, a neobrăzării şi a falsului şi-a pus amprenta pe tot, mai dihai pe viitorul care a avut de învăţat paguba socialistă multilateral dezvoltată şi capitalismul împrumutat „la pachet”, împreună cu o democraţie prost înţeleasă. Şcoala şi cartea au avut enorm de pierdut. Determinarea, motivaţia de a învăţa orice, de a-ţi face datoria , adică de a învăţa ca elev, a fi respectuos şi disciplinat, s-a estompat în timp, de la Revoluţie încoace. S-a abdicat de la capitolul „îndatoriri” atât pe plan profesoral (prost plătit, cu programe, metodici şi manuale după cum bate vântul puterii), cât şi pe plan şcolar (modificări ale structurii anului de învăţământ, ale criteriilor de intrat în şcoală - cu an pregătitor, fără an pregătitor -, de ieşit din şcoală, funcţionarea principiului pedepselor şi recompenselor etc.).”Drepturile” însă au evoluat spectaculos. Garnitura veche de profesori e dezavuată, ca fiind de „modă veche”, cu pretenţii, garnitura nouă, fără studii cel mai adesea, cu suplinitori, e privită cu neîncredere şi batjocorită pe drept. Părinţii sunt de partea copiilor lor, oricât de prost pregătiţi, mincinoşi şi nepoliticoşi ar fi ei.

Revenind la întrebare, boierimea intelectuală din „La Medeleni”, dulceaţa patriarhală din roman , buna creştere şi iubirile nevinovate şi siropoase sunt deranjante pentru o contemporaneitate pe dos. E vremea mitocăniei şi a fiţelor, a sexului filmat în toaleta şcolii şi montat ca o izbândă pe You Tube. Ce impact să mai aibă lupta Jderilor , credinţa în apărarea neamului, când azi nu-i emisiune lăsată de la Dumnezeu sau ştire în computer care să nu evoce o luptă între clanuri rivale, credinţa în jefuirea neamului, diversele fami(g)lii care dau tunuri economiei statului şi se omoară între ele? Cărţile ofereau modele în registru pozitiv sau negativ într-un cadru planificat, în care se găsea totdeauna timp pentru citit.Viaţa, care trebuie trăită iute, că nu ştii ce război sau molimă vine mâine, are modele mult mai la îndemână. Şi nu din cărţi. Şi nu citind.

- Copiii citesc mai puţin astăzi decât o făcea generaţia mea. Au şi o paletă incomparabil mai largă de opţiuni de toate felurile, începând cu internetul, opţiuni mai facile şi mai spectaculoase.Dar este aceasta singura explicaţie?Nu avem şi o problemă de educaţie, în primul rând în familie?Ce ar trebui să facă părinţii pentru a deschide gustul copilului spre lectură?Dar şcoala?

- Copiii citesc mult mai puţin! Şi e oarecum firesc. Timpul nu le mai ajunge şi pentru asta. Şi nici puterea de decizie, cârmuită de o judecată utilitaristă, a lor, a părinţilor lor şi a reprezentanţilor şcolii. Pentru că suntem în zodia consumerismului.

Mergeţi la un târg de carte. E dezarmant să vezi un ocean de cărţi, deci să constaţi că se scrie enorm şi se citeşte infim. Cum s-a ajuns aici? Transformând marea majoritate a editurilor, cu personal specializat în lecturare, corectare, editare , în tipografii, unde, contracost şi neverificat de cineva competent în domeniu, poţi publica orice. Reclamele

sunt cel mai adesea mincinoase şi te îmbie să cumperi exact ce nu merită, iar costurile unei cărţi sunt exorbitante, cu cât e mai bogat ilustrată şi are un tiraj mai mic. Copiii sunt dependenţi ca finanţe de părinţii lor. Iar o carte, pentru a fi citită, trebuie cumpărată. Fondul de carte din biblioteci e devalizat şi. devitalizat, tot din cauza lipsei de bani.

„De ce să mai cumpăr o carte, când ea se află pe internet?”, „ De ce să nu-mi cumpăr de acea sumă un telefon de ultimă generaţie, cu care să îmi pot face poze selfie, doar aşa e mai cool, nu?”, sunt doar câteva întrebări ale generaţiei contemporane. Părinţii abia reuşesc să plătească multele dări pentru un trai decent, contra unui timp pe care nu-l pot petrece cu copiii lor, să ştie ce fac ei, ce le-ar trebui. Elanul parental începe cu grădiniţa, continuă cu primele clase, după care părinţii, în marea lor majoritate, se simt depăşiţi material şi cultural şi renunţă. O familie în care cartea n-a fost la loc de cinste şi n-a constituit un instrument de lucru în vremea copilăriei părinţilor, cu atât mai mult acum nu va putea întreprinde nimic. Iar şcoala, din lipsa de fonduri, de cadre profesioniste, de timp, ba uneori chiar de interes, abia dacă organizează arar un cenaclu literar, o întâlnire la biblioteca de cartier, o întâlnire cu un scriitor contemporan.

- Există o legătură între acest declin al lecturii şi limba română tot mai săracă şi mai stâlcită pe care o auzim în jurul nostru?

- Hotărât, da! Aşa cum aerul e infestat de smog şi praf, apa de nitriţi, hrana de aditivi şi înlocuitori, şi limba pe care care o vorbim, care reprezintă aerul, apa, hrana noastră sufletească şi spirituală, e infestată. Plecările în afara ţării şi reîntoarcerile pe drumul dintre sărăcie şi bogăţie, convieţuirea cu alte etnii locuind pe teritoriul nostru, lenea şi dezinteresul şcolarilor neaoşi pentru a învăţa corect limba română literară, snobismul celor care şi-au însuşit o altă limbă, de obicei occidentală, şi vai, uită corespondentele lingvistice autohtone, au dus la stâlcirea limbii române şi la declinul lecturii în ea.

Andrei Pleşu ridiculizează în „Mentenanţa limbii române” „anvizajarea”,„anchiesatul”, „advertaizingul”,”implementarea”etc. („luarea în consideraţie”, „consimţirea”,”reclama”, „realizarea”), cuvinte care ţin de o limbă de lemn contemporană, „nici cal, nici măgar”, trădând snobismul, degenerarea, stereotipia, lipsa de imaginaţie a celor mari, modele pentru cei mici. Şi cum ar fi altfel, când pe toate canalele media (citeşte „canalizare!”),cuvântul „locaţie”, care înseamnă „în chirie”, este folosit pentru „loc”?

Să încheiem în notă veselă acest interviu trist în esenţa sa, cu un citat proaspăt, al unui Gâgă contemporan, licean, din teza lui la limba română :”Ştefan Augustin Doi Naşi a scris Mistreţul cu dinţi de argint, în care la sfârşit el moare, dar porcu scapă”. Pentru cine o avea în ea atâta înţelepciune limba română cu „Gura păcătosului adevăr grăieşte!”, când porcu scapă?

Passionaria Stoicescu