Lasare de carte: "DECOLTATE" de Passionaria Stoicescu

În fotografii: scriitoarea Passionaria Stoicescu, criticul Radu Voinescu, caricaturistul Costel Pătrăşcan şi   Geta Munteanu , "brandul" de cel puţin 40 de ani al editurii Sadoveanu !

Reverberații ale sărbătorii cărții Gaudeamus cu poeta Passionaria Stoicescu - Cultură - Radio România Actualităţi Online

Passionaria Stoicescu - lansare de carte Povestioare cu ploaie si soare

Autoportret Passionaria Stoicescu

Appassionata

De ce „cu pasiune”? Uite de-aia, că le-a scris Passionaria în cartea ei de proză Puzzle (titlu barbar şi imposibil!) tipărită la eLiteratura.

Passionaria Stoicescu e poetă pursânge. Şi autoare pentru copii de nota 10. Are operă, are verb şi are şi câteva cărţi de proză. Despre cartea pe care am numit-o, am simţit nevoia să scriu. Am citit-o atent, cu efort, că e destul de voluminoasă – peste 330 de pagini. De la o vârstă-ncolo mai obosim şi noi, ne blocăm pe la 150 de pagini.

Dar cartea Passionariei merită citită. Pentru că e mai mult o antologie de romane, o antologie de vieţi. Ea nu e o povestitoare, e o trăiristă. Am eu categoriile mele estetice şi mă ţin de ele!

În această antologie e un roman al fetiţei cu suflet rănit care descoperă cu disperare lumea şi absenţa tatălui care le-a părăsit pe ea şi pe mama ei şi se întoarce rar, ca un zmeu bun, însoţit de o maşteră pe care fata simte că trebuie s-o omoare. O gelozie feroce şi o atmosferă în care te sufoci. În cameră e frig şi miroase a praf, a singurătate.

Passionaria, pe care o cheamă la buletin şi Evdochia(!), de fapt, Eudochia, ceea ce e cu totul altceva, înseamnă „cea bună”, afirmă răspicat că ea nu e bună, e pasionată, deci îşi asumă prenumele al doilea.

Scrie o proză comportamentistă, ce trimite la Hortensia Papadat-Bengescu (ehei, lume bună!), feminină, cu un umor continuu. Are observaţie de copil crescut în cartier, într-o lume uşor violentă, sentimentală până la lacrimi. Un fel de replică a lui Ion Băieşu, cu personajele ei trăznite, şucare, imprevizibile. Coanamare e un scenariu de film. Bocitoarele dau un recital la pomana dezgropării oaselor Coaneimari. Şi ce picioare sprintene avea eaaa... Albeee, fără o varică pe ele!

Sau Cezar şi Cleocinci, povestea dementă a colonelului fost prizonier în Siberia care are goanga căsătoriilor cu Celopatre. Mitul lui Cezar şi al Cleopatrei antice e făcut praf cu sadism, cu bucurie chiar. Păi, cum, dacă prima Cleopatră a fost frigidă, a doua curviştină, alta moaşă, etc.?

Finalul se precipită, e cu bătaie în mahala, seamănă atmosfera cu un film neorealist italian. Peste toate, la înmormântarea colonelului, apare fiică-sa, Adela, îmbrăcată în roz.

Alte personaje din insectarul Passionariei: Cupidon, un bulibaşă înnobilat, secretarul de partid pe care-l cheamă Cioroiu, trompetistul de la circ, prima iubire a fetiţei care povesteşte.

Vă spuneam la început că poveştile compun cel puţin trei serii romaneşti.

După romanul fetiţei care – vorba unui titlu celebru al unui suedez – se joacă cu focul, vine romanul femeii care-şi trăieşte iubirile şi visele. Mireasa de la miezul nopţii, un fel de Mireasă din tren a lui D.R. Popescu, pătrunde în lumea de taină a lipovenilor, cu dragoste multă şi cu neruşinare. Ce e aia neruşinare când e vorba de dragoste!? Vorba Passionariei: Oi, docicica, oi, radiminca, adică, ne spune, of, fetiţa mea, of, draga mea!

Are cartea şi secvenţe romanţioase, cu studenta care-şi retrăieşte iubirea, gesturile, dar totul e salvat de un rictus amar în colţul gurii.

Are şi o domnişoară OZN, iar umor de calitate, iar limbaj suculent, poveşti cu greci, unguri, miliţieni, iar venim lângă Băieşu.

Un al treilea roman inclus este acela al maturităţii. Poveşti cu o tristeţe grea ca nişte poeme pe care le-a iubit, dar le-a ascuns undeva să nu le mai găseşti niciodată.

Acasă nu e nimeni – titlu de film rusesc sau de poezie zănatică de sub umbrela lui Esenin. Povestea celui care se întoarce acasă ca străin.

Apoi Mama, copilul meu bătrân, un portret duios al mamei – învăţătoare, dar bolnav de timp şi de durere. Mama, până la boală, la bătrâneţe, la moarte.

Pentru toate acestea, mi-a plăcut cartea Passionariei Stoicescu. E o carte adevărată (ca să fiu eu cârcotaş, dacă o mai cioplea puţin, scotea cel puţin două cărţi mari, dar nici aşa nu e bine, că te iau duşmanii la ochi!), o carte care merită citită, măcar pentru umorul ei trist, pentru felul în care e privită lumea printr-o perdea de lacrimi. Şi, ca să fiu rău până la capăt, când o republici, pune-i un titlu ca lumea, prietena mea! Ce zici de Acasă nu e nimeni?

Nicolae Dan Fruntelată