Interviu cu Nadina Dogioiu
- E mai greu
sau mai uşor să scrii o carte pentru copii decât una pentru
adulţi?
- Întâi de
toate trebuie să vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi gândit la
mine, dorind să vă răspund la aceste interesante întrebări.Ele
depăşesc sfera mea de activitate, aceea de scriitor, făcând
referiri la rolul şcolii de azi, la rolul familiei, în dezvoltarea
gustului pentru lectură, la receptarea de către cititorii copii a
unor scriitori clasici sau contemporani. Cu scuzele de rigoare, că
nici spaţiul acordat nu e tocmai propice pentru o astfel de
dezbatere amplă, iată ce vă voi spune:
Cum scriu şi
carte pentru copii, dar şi pentru adulţi, primul lucru pe care vi-l
voi mărturisi, e acela că e greu să
scrii o
carte, oricui s-ar adresa ea ca mesaj sau ca vârstă. Evident,
mă refer la literatura originală, poezie, proză, dramaturgie.
Profesia mea de o viaţă nu e cea de
scriitor, ci de redactor, un fel de „învăţător sau profesor al
scriitorilor”, cum obişnuiesc să le explic copiilor. Citind
atâtea manuscrise ai multe de învăţat, dar ai şi multe de oferit
din talentul şi experienţa ta cu cărţile.
Orice carte,
fie că e pentru cei mari, fie că e pentru cei mici presupune un
quantum de cultură,
de trăire,
de originalitate,
de talent,
de cursivitate în scriitură,
de mesaj.
E clar că e mai greu să scrii pentru copii, deoarece toate
ingredientele menţionate mai sus implică ideea de joc.
Jocul înseamnă că adăposteşti în suflet un copil, pe care să
nu te sfieşti să-l arăţi lumii. Ori a te juca literar la modul
cel mai serios, presupune să ai încă acea candoare a elanului, să
priveşti înapoi cu graţie, la vârsta caraghioaselor „de
ce”-uri, când, adesea, sufletul şi trupul ţi s-au osificat atât
de crunt , încât nu mai poţi întoarce nici măcar capul (!),
darmite să te copilăreşti într-un coborâş drăgăstos de dragul
suişului, pentru a-l ridica pe cel mic la înălţimea gândului
tău.
Aşadar, în
viziunea mea, cartea pentru copii
presupune joc, literatură adevărată, viaţă din viaţa copiilor
sau fantezie din fanteziile lor, o limbă română literară curată
şi plastică, modele
de urmat sau de evitat, fără a impune acest lucru.
- Cât de
importantă este lectura pentru formarea gândirii copilului?
- Lectura se
leagă de existenţa cărţilor, a selectării lor din noianul de
apariţii care există astăzi, de dorinţa de a citi (iar cine o
cultivă, trebuie să o şi întreţină), de timpul necesar şi de
genul de lectură adecvat vârstei. Cerinţele lecturii în prima
clasă se referă la o bună mixtare a văzului (ilustraţii bogate
care să ajute textul în a fi reţinut şi înţeles) cu auzul (
lecturi cu voce tare pentru a memora mai uşor şi a se autocorecta
în cazul eventualelor greşeli), gradarea cantitativă a textului,
mici poveşt i sau fapte reale, în care copilul să se regăsească.
Toate aceste operaţii înseamnă nu doar dezvoltarea gândirii
într-o primă fază, ci şi a atenţiei, memoriei, afectivităţii,
imaginaţiei, vorbirii.
Cartea este un
produs concentrat al gândirii scriitorului, care trebuie să ajungă
la gândirea copilului. În clasa a patra, deja se poate face o
minianaliză literară a unui text, se cunosc în mare figurile de
stil, graţie compoziţiilor date ca teme pentru acasă copilul poate
emite propriile sale gânduri şi sentimente, din dorinţa de a afla
mai mult citeşte fără a-i fi impusă lectura, se străduieşte să
adopte comportamentul unor personaje, reflectând la calităţile
care pot fi împrumutate pentru viaţă. În clasa a noua, în urma
multelor sale lecturi impuse de şcoală sau făcute din propria
iniţiativă, adolescentul îşi gândeşte deja traiectoria în
viaţă, pregătindu-se pentru o anume profesie, în care să se
regăsească suma lecturilor făcute până atunci. Cu voce tare, în
gând, sintetizată în notiţe sau fişe, în creaţii proprii,
lectura e primordială pentru
dezvoltarea gândirii, a personalităţii, a creativităţii, a
pregătirii pentru viaţă.
- Ce e mai
benefic pentru dezvoltarea copilului: ecranul pe care vede povestea
sau pagina care îl face să-şi imagineze aceeaşi poveste?
- Întrebarea
aceasta este cu tâlc! Munca l-a creat pe om, dar nici lenea nu l-a
omorât! L-a creat şi ea după puterile ei. Ca scriitor, autor de
...pagini,
trag cenuşa pe turta mea! Într-un poem (pentru cei mari, „Lecţia
de istorie”) dau o definiţie cam dură televizorului: „O cutie
nesimţitoare/ la care te uiţi mâncând/ cum se moare...” Mă
rog, poţi mânca şi totodată să citeşti şi dintr-o carte, ceea
ce nu e recomandat totuşi! Nu asta e ideea.
Cartea presupune
un efort de imaginaţie, de gândire, pentru dezvoltarea
vocabularului tău, a deprinderilor şi aptitudinilor tale.
Ea poate fi lăsată, reluată,
aprofundată, subliniată şi dacă îţi
aparţine, îţi dă şi sentimentul unei mici comori aflate în
posesia ta.
Televizorul îţi impune nişte programe, viziunea altora , mult mai
puţin efort intelectual şi de cele mai multe ori imposibilitatea de
a reveni asupra a ceea ce te-ar interesa. Cu alte cuvinte, cu un ochi
vezi, cu altul uiţi, pe-o ureche îţi intră şi pe alta îţi
iese! Atenţia necesară privirii la televizor e una care implică
superficialitate, fie şi prin multitudinea de programe, iar
superficialitatea duce tot la superficialitate.
-
Generaţia mea a crescut cu Habarnam, cu basmele clasice, cu Apolodor
din Labrador. Ce îi atrage pe copiii din ziua de astăzi?
- Marea
masă informaţională din ziua de azi, programele şcolare foarte
încărcate şi (ne)şansa de a avea mai multe canale pentru a
recepta aceste informaţii (televizor, calculator, tablete, telefoane
mobile) a schimbat considerabil gustul pentru lectură şi carte,
transformând văzul , în detrimentul celorlalte simţuri , în
„singurul simţ de serviciu”(e titlul unui poem al meu, dar nu
pentru copii !). Urmarea? Copiii din ziua de azi posedă mărci de
telefonie mobilă ultra moderne, pe banii părinţilor, care părinţi
îi lasă de cele mai multe ori să facă ce vor, adică să acceseze
inclusiv informaţii şi situaţii care depăşesc vârsta lor şi
care îi maturizează doar corporal, dar nu şi mental, lecţii gata
făcute de alţii şi neasimilate, fără un studiu dedicat, referate
care să le asigure un fond minimal de cuvinte şi acelea stâlcite,
din lenea de a le mai pronunţa întregi. De aici ”profa”,
„diriga”, bac”etc., transcrieri „economice”pe computer, gen
„kpra cu 3 ezi” sau diverse argotisme de al căror înţeles
copiii habar n-au( vă rog să nu luaţi apropierea de Habarnam-ul
dumneavoastră decât la modul întâmplător!), dar le pronunţă
frenetic, gen „mişto” (la origine german şi însemnând „domn
cu baston” „mit stock”, pătruns în limba română pe filieră
ţigănească!). Trăim într-o epocă a împrumuturilor nepotrivite,
a formelor fără fond, a lenei şi a falsurilor.Cui îi mai
foloseşte astăzi să-şi piadă vremea cu cititul, când fără să
fi citit, oamenii de succes multimediatizaţi ai timpului sunt
fotbaliştii şi top-modelele? Sau mulţi dintre politicienii foşti
şi contemporani?
- Îmi
povesteau profesori de limba română că nu mai reuşesc să îi
determine pe elevi să citească romane clasice, precum „La
Medeleni” sau „Fraţii Jderi”. Care sunt cauzele schimbării de
gust?
-
Societatea contemporană, a banului, a nemuncii, a neobrăzării şi
a falsului şi-a pus amprenta pe tot, mai dihai pe viitorul care a
avut de învăţat paguba socialistă multilateral dezvoltată şi
capitalismul împrumutat „la pachet”, împreună cu o democraţie
prost înţeleasă. Şcoala şi cartea au avut enorm de pierdut.
Determinarea, motivaţia de a învăţa orice, de a-ţi face datoria
, adică de a învăţa ca elev, a fi respectuos şi disciplinat, s-a
estompat în timp, de la Revoluţie încoace. S-a abdicat de la
capitolul „îndatoriri” atât pe plan profesoral (prost plătit,
cu programe, metodici şi manuale după cum bate vântul puterii),
cât şi pe plan şcolar (modificări ale structurii anului de
învăţământ, ale criteriilor de intrat în şcoală - cu an
pregătitor, fără an pregătitor -, de ieşit din şcoală,
funcţionarea principiului pedepselor şi recompenselor
etc.).”Drepturile” însă au evoluat spectaculos. Garnitura veche
de profesori e dezavuată, ca fiind de „modă veche”, cu
pretenţii, garnitura nouă, fără studii cel mai adesea, cu
suplinitori, e privită cu neîncredere şi batjocorită pe drept.
Părinţii sunt de partea copiilor lor, oricât de prost pregătiţi,
mincinoşi şi nepoliticoşi ar fi ei.
Revenind la
întrebare, boierimea intelectuală din „La Medeleni”, dulceaţa
patriarhală din roman , buna creştere şi iubirile nevinovate şi
siropoase sunt deranjante pentru o
contemporaneitate pe dos. E vremea
mitocăniei şi a fiţelor, a sexului filmat în toaleta şcolii şi
montat ca o izbândă pe You Tube. Ce impact să mai aibă lupta
Jderilor , credinţa în apărarea neamului, când azi nu-i emisiune
lăsată de la Dumnezeu sau ştire în computer care să nu evoce o
luptă între clanuri rivale, credinţa în jefuirea neamului,
diversele fami(g)lii care dau tunuri economiei statului şi se omoară
între ele? Cărţile ofereau modele în registru pozitiv sau negativ
într-un cadru planificat, în care se găsea totdeauna timp pentru
citit.Viaţa, care trebuie trăită iute, că nu ştii ce război sau
molimă vine mâine, are modele mult mai la îndemână. Şi nu din
cărţi. Şi nu citind.
- Copiii
citesc mai puţin astăzi decât o făcea generaţia mea. Au şi o
paletă incomparabil mai largă de opţiuni de toate felurile,
începând cu internetul, opţiuni mai facile şi mai
spectaculoase.Dar este aceasta singura explicaţie?Nu avem şi o
problemă de educaţie, în primul rând în familie?Ce ar trebui să
facă părinţii pentru a deschide gustul copilului spre lectură?Dar
şcoala?
- Copiii
citesc mult mai puţin! Şi e oarecum
firesc. Timpul nu le mai ajunge şi pentru asta. Şi nici puterea de
decizie, cârmuită de o judecată utilitaristă, a lor, a părinţilor
lor şi a reprezentanţilor şcolii. Pentru că suntem în zodia
consumerismului.
Mergeţi la
un târg de carte. E dezarmant să vezi un ocean de cărţi, deci să
constaţi că se scrie enorm şi se
citeşte infim. Cum s-a ajuns aici?
Transformând marea majoritate a editurilor, cu personal specializat
în lecturare, corectare, editare , în tipografii, unde, contracost
şi neverificat de cineva competent în domeniu, poţi publica orice.
Reclamele
sunt cel mai adesea
mincinoase şi te îmbie să cumperi exact ce nu merită, iar
costurile unei cărţi sunt exorbitante, cu cât e mai bogat
ilustrată şi are un tiraj mai mic. Copiii sunt dependenţi ca
finanţe de părinţii lor. Iar o carte, pentru a fi citită, trebuie
cumpărată. Fondul de carte din biblioteci e devalizat şi.
devitalizat, tot din cauza lipsei de bani.
„De ce să mai
cumpăr o carte, când ea se află pe internet?”, „ De ce să
nu-mi cumpăr de acea sumă un telefon de ultimă generaţie, cu care
să îmi pot face poze selfie,
doar aşa e mai cool,
nu?”, sunt doar câteva întrebări ale generaţiei contemporane.
Părinţii abia reuşesc să plătească multele dări pentru un trai
decent, contra unui timp pe care nu-l pot petrece cu copiii lor, să
ştie ce fac ei, ce le-ar trebui. Elanul parental începe cu
grădiniţa, continuă cu primele clase, după care părinţii, în
marea lor majoritate, se simt depăşiţi material şi cultural şi
renunţă. O familie în care cartea n-a fost la loc de cinste şi
n-a constituit un instrument de lucru în vremea copilăriei
părinţilor, cu atât mai mult acum nu va putea întreprinde nimic.
Iar şcoala, din lipsa de
fonduri, de cadre profesioniste, de timp, ba uneori chiar de
interes, abia dacă organizează arar un cenaclu literar, o întâlnire
la biblioteca de cartier, o întâlnire cu un scriitor contemporan.
-
Există o legătură între acest declin al lecturii şi limba română
tot mai săracă şi mai stâlcită pe care o auzim în jurul nostru?
-
Hotărât, da! Aşa cum aerul e infestat de smog şi praf, apa de
nitriţi, hrana de aditivi şi înlocuitori, şi limba pe care care o
vorbim, care reprezintă aerul, apa, hrana noastră sufletească şi
spirituală, e infestată. Plecările în
afara ţării şi reîntoarcerile pe drumul dintre sărăcie şi
bogăţie, convieţuirea cu alte etnii locuind pe teritoriul nostru,
lenea şi dezinteresul şcolarilor neaoşi pentru a învăţa corect
limba română literară, snobismul celor care şi-au însuşit o
altă limbă, de obicei occidentală, şi vai, uită
corespondentele lingvistice autohtone, au dus la stâlcirea limbii
române şi la declinul lecturii în ea.
Andrei
Pleşu ridiculizează în „Mentenanţa limbii române”
„anvizajarea”,„anchiesatul”,
„advertaizingul”,”implementarea”etc. („luarea în
consideraţie”, „consimţirea”,”reclama”, „realizarea”),
cuvinte care ţin de o limbă de lemn contemporană, „nici cal,
nici măgar”, trădând snobismul, degenerarea, stereotipia, lipsa
de imaginaţie a celor mari, modele pentru cei mici. Şi cum ar fi
altfel, când pe toate canalele media (citeşte
„canalizare!”),cuvântul „locaţie”, care înseamnă „în
chirie”, este folosit pentru „loc”?
Să
încheiem în notă veselă acest interviu trist în esenţa sa, cu
un citat proaspăt, al unui Gâgă contemporan, licean, din teza lui
la limba română :”Ştefan Augustin Doi
Naşi a scris Mistreţul
cu dinţi de argint, în care la
sfârşit el moare, dar porcu scapă”.
Pentru cine o avea în ea atâta înţelepciune limba română cu
„Gura păcătosului adevăr grăieşte!”, când porcu
scapă?
Passionaria Stoicescu
.JPG)
