Martin Hurkens, You Raise me Up

Pălăria

In mijlocul străzii,

nu pe trotuar,
el se pregateşte să cânte,

îşi scoate pălăria,

îşi descoperă întâi capul,

apoi vocea , cu  suflet cu tot,

i-a dat Dumnezeu har...

Un şuvoi cald

în aerul rece

abate atenţia lumii ce trece

nepăsătoare

sau plină de neîncredere şi dispreţ -
e în Ajun

de Crăciun:

"Doar cumpărăturile au valoare!",
cântă banii  în buzunare,

"arta nu are preţ..."

Dar vocea e de-a dreptul fierbinte

în recele clipei

ca să nu fie ascultată,

disperarea îi cântă pe chip,

ca să-şi arate netalentaţii

telefoanele lor de ultimul tip

bune de fotografiat,

de înregistrat,

dar niciodată cu  nimb...

El cântă dumnezeieşte

rebegit de frig

ca în schimb

ei să-i arunce in pălărie
marele lor marunţis...

Privesc lumea pieziş,

îmi scriu poemul muteşte,

plâng,

scriu mai departe -

pălăria mea e o carte...

Pe stradă macar se cânta,

pe stradă nu se citeşte!

PASSIONARIA STOICESCU

Târgul de carte Gaudeamus, 2014

Scriitorii Passionaria Stoicescu, Florentina Loredana Dalian, Dan Anghelescu.

Două cărti scrise de Passionaria Stoicescu

Doamna Bonsai / Madam Bonsai Cu Doamna Bonsai / Madam Bonsai (Editura Călăuza v.b., Deva, 2013, 100 pp.) Passionaria Stoicescu vine să ne supună atentiei un corolar poetic care să-i explice arta scrisului, pe care îl stăpâneste cu măiestrie de o viată, jucându-se cu el ca un copil, posedându-l cu toată fiinta si trăirea ei de scriitoare. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este misterul jucat ironic în datul sortii, este dorinta acută de explicatie si auto-explicatie, folosind metoda paradoxului perfect care, desi ascuns într-o mănusă de catifea, loveste direct la tintă. Doamna Bonsai / Madam Bonsai este jocul culorii închis / deschis, exprimat prin cuvinte calde, clare, simple, uneori luminoase contrase în tuse puternic întunecate ce vin să-i acopere existenta, identitatea, ce vin să o acopere chiar pe ea ca fiintă. Umană?! Femeie?! Poetă?! Cât din toate acestea este foarte greu de spus sau de stabilit într-o proportie exactă. Iată de ce Passionaria Stoicescu preferă să se îmbrace într-un mister usor, fin, oarecum ironic, ce duce cu gândul la un univers în exclusivitate, al ei în întregime, palpabil în sine, dar si îndepărtat sau pierdut într-o lumină difuză. Jocul de-a du-te, vin-o, de a fi si a nu fi, stăpâneste întreaga carte. Si de aici, din fragilitatea ca de portelan a sufletului ei, de nobilă Doamnă Bonsai, se conturează în fata ochilor nostri însăsi Doamna Bonsai în carne si oase, care se vede chiar pe ea proiectată si reproiectată în cele 33 de poezii ale volumului (alese spre a fi traduse în limba engleză de Muguras Maria Petrescu). ,,Scriu.../ Am fost binecuvântată să scriu,/ să înfloresc pe hârtie/ bonsaii vietii mele:/ copilărie tăiată,/ iubire retezată,/ vise ciuntite -/ toate în pământ putin,/ să mă tot bucur de chin,/ să fie fascinantă si-ntremătoare/ d u r e r e a/ - mai ales când dau în floare - / adică scriu...’’ – Doamna Bonsai, p. 30. Desigur că citind o astfel de carte se pune si întrebarea firească unde si cât este Passionaria Stoicescu alias Doamna Bonsai? Răspunsul poetei vine simplu, gradat, cu fiecare poem în parte. El vine de undeva de departe, materializat, tot paradoxal, într-un om – un mire, dar nu cel creat, asa cum spune Biblia dintr-un ,,pumn de tărână din pământ’’, ci de la himeră de cenusă, întrupată în mirele poeziei. Iubire, pasiune, destin (,,De tine am ars/ până când zgura/ mi-a rostuit altfel făptura.../ Acum,/ dacă ti-as mai întinde un gând/ ar fi spulberat de vânt.../ Trupului meu/ torturat de arsiti mereu/ i-am îngăduit o usă/ prin care să pleci,/ mire al meu de cenusă...’’ – Mirele de cenusă, p. 84), blestem (,,Nu privi înapoi -/ va ploua cu cele mai uscate ploi,/ va ninge cu cea mai neagră ninsoare,/ n-ai să mai vezi niciodată/ celălalt soare...’’ - Mirele de cenusă, p. 84), căutare îndelungă, permanentă si înfrigurată (,,Du-te!/ În chip de drum/ fie s-alergi după fum...’’ - Mirele de cenusă, p. 84). Mirele / Poemul va rămâne Mirele ei etern pe care-l vrea, dar îl si repudiază din tot sufletul pentru pecetea cu care a marcat-o definitiv toată viata (,,Nu-l văd si nu-l ating - dar este,/ nu urc, dar el mă ia pe creste,/ nu-i foc, dar arde nevăzut/ si cântă disperant si mut.// Mi-e mire fără legământ/ si cer imens, fără pământ,/ drag mort din patima mea vie...// El?// Eu!// Poemul – când mă scrie!’’ – Identitate – p. 46). Iar de aici până la materializarea ascestei iubiri dorite, râvnite, asteptate cu înfrigurare, trăită la cota maximă a unei pasiuni devoratoare, dar si blestemată în egală măsură, de la acest extaz agonic în permanentă nu este decât un pas (,,Singură,/ eu si cărtile/ în trudnică exilare,/ privind cu spaimă/ furnicarul de pe trotuare...// Singură/ fără nume,/ c-un sentiment vinovat/ c-am purtat în mine,/ am născut/ si am legănat/ această lume nepăsătoare,/ această lume... – Eu si cărtile, p. 96). ,,Puzzle" sunt eu… O extrem de fină observatoare a multiplelor aspecte ale vietii de zi cu zi, lucruri pe care noi le vedem, le auzim, dar trecem nepăsători pe lângă ele, arta Passionariei Stoicescu, atât în proză cât si în poezie este tocmai aceea de a ridica aspecte ale unui cotidian destul de banal, aspecte relativ minore sau aparent lipsite de importantă la un nivel de unicitate arhetipală, personajele ei înscriindu-se perfect în jocul ei de puzzle. Fiecare este acea piesă unică si mică, fără de care tabloul întreg ar fi stirbit, nemaiavând nici un fel de valoare artistică. Privite în ansamblul cărtii, nici o proză scurtă nu este în plus sau în minus. Si atunci, de ce totusi Puzzle? Tocmai pentru că, citindu-i opera (poezia, scrierile pentru copii si proza) ai imaginea perfectă a acestui joc luat foarte în serios de autoare, pentru că seriozitatea vietii noastre trăită zilnic este deosebit exprimată atât prin inefabilul scrisului ei, cât si prin îmbinarea fără de gres a pieselor. Trebuie doar să reusiti să-i dezlegati codul secret al scrisului si veti fi fascinati de curgerea, limpezimea si firescul lui. Chiar dacă viata este complicată, Passionaria Stoicescu ne propune alternativa optimismului ei, ne propune o carte puzzle pentru că ea însăsi prin tot ce a trăit si a creat până acum este un puzzle. Personajele ei sunt dintre cele mai variate si deosebite. Sunt personaje pestrite, care trăiesc într-o viată si în împrejurări pestrite. Dintre acestea, personajul principal nu este construit de autoare ca atare neapărat astfel, el rezultă fiind abia creionat ca să ajungă la această pozitie de leader, în jurul lui se învârt actiunea si toti ceilalti eroi care, la rândul lor, la un anumit moment al ei pot deveni si ele personaje principale, actiunea însăsi impunând pozitia centrală din care pornesc ramificate fată de cei din jur cu evolutiile lor, dezvoltându-se apoi diferit, amplificând intriga, pentru ca să revină din nou la pozitia initială, lăsând personajul principal singur, de sine stătător si mereu în mijlocul tuturor. Passionaria Stoicescu îsi construieste personajele într-un perpetuum mobile, o miscare de tipul atomilor în jurul nucleului lor, punând personajul principal în lumina reflectorului, dar aducându-le si pe cele secundare în prim plan, trecând personajul principal în plan secund, schimbând astfel lumina care cade deasupra lor, făcând din personajul principal un personaj secundar, iar pe cele secundare trecându-le în plan principal. În prozele ei, personajele principale sunt efectiv răstignite între celelalte personaje ale actiunii. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este proza scurtă Cezar si Celocinci. Colonelul Cezar, iubăretul cocosel ratat si cele cinci Cleopatre ale lui, este practic răstignit între ele: citind textul ajungem să ne dăm seama de schema folosită de prozatoare. În stânga lui, Cleopatra unu (prima sotie pe care o părăseste fără niciun fel de regret ,,pe chestie de păsărică’’ – Cezar si Cleocinci) pentru că în plus ,,fusese teapănă, frigidă, revendicativă, zgârcită si sub tutela lui taică-său’’. În dreapta, desigur, simetric se află Cleocinci, cea de a doua sotie cu care s-a însurat când ea avea peste patruzeci de ani si era ,,necăjită că rămăsese până la acea vârstă domnisoară.’’ Devenită din simplă moasă doamna colonel Monea reuseste cu efort să schimbe total viata ei si a sotului ei, ajungând la mândria supremă de a ,,se plimba pe aleile parcului din spatele Circului la bratul colonelului’’, având o ,,mândrie caraghioasă în priviri si o călcătură sigură. Era doamnă. Doamna Colonel Monea. Si fericirea asta dură vreo doi ani.’’. Jos la picioare o tine pe Cleotrei, fiica Cleopatrei, care nu se stie cu cine este făcută, din punct de vedere biologic fiind deci copila tuturor si a nimănui. Un fel de personaj parcă de tranzitie, Cleotrei îi ia usor locul propriei lui fiice, rapacea Aldela, făcută cu prima sotie. ,,Fata curvistinei o înlocuise în capul si-n sufletul lui pe propria-i fiică’’. Cleopatra trei nu cere nimic în schimb, pentru că îsi doreste să se identifice cu un tată biologic, pe care nu l-a cunoscut niciodată în viata ei. Poate de aici sentimentele de ,,tată si fiică’’ dintre cei doi. Rămâne să mai analizăm bratul superior al crucii destinului Colonelului. Cleopatra a doua sau Cercelata ,,libertină, dar devotată totusi toanelor lui si banilor lui, desfranată si a nimănui.’’ Aceasta este, de fapt, femeia vietii lui, o dameză de la Crucea de Piatră. Amândoi sunt unul pentru altul sufletul pereche. Se înteleg de minune, se iubesc la nebunie si se acceptă asa cum sunt. Ea îsi părăseste, fără nici un regret, orice client pentru el, fiind efectiv fericită ori de câte ori îl vede în camera ei, este femeia visurilor lui, ar fi putut să fie sotia lui ideală, în ciuda conditiei ei, pe care nu si-o ascunde, pentru că nici nu ar avea cum, dar pe care si el o iubeste neconditionat toată viata, nemaiaplicând rigorile furcilor lui caudine folosite în cazul Cleopatrei unu sau cinci. Ba uneori o plăteste regeste, chiar si fără să se culce cu ea si va fi bun si proteguitor cu ea si cu fiica ei toată viata lui, chiar si atunci când Cercelata va fi trecut în nefiintă. Dar si asa ea va trona tot de sus: tabloul ei va sta agătat pe peretele din dormitor deasupra patului conjugal împărtit de Colonelul Cezar si de cea de a doua lui sotie, Dna Colonel Monea (Cleocinci). Ce vreti dovadă mai bună decât aceasta! Unele proze scurte ale Passionariei Stoicescu amintesc de realismul filmelor italiene ale anilor ’50 în care femeia joacă, mai peste tot, rolul principal. Personajele lor sunt obscure, roase de meschinărie, de măruntisuri si derizoriu, de neîmpliniri, complexate si, în general, sunt apăsate de o anumită neputintă. În ciuda acestor evidente ele se văd ,,buricul pământului’’ tocmai pentru că sunt atât de mici la suflet, atât ca spirit cât si ca pozitie socială (Secretarul de partid) si în neputinta lor îsi dau seama că nu îsi pot depăsi limitele, lucru care le încrâncenează si le înnebuneste si mai mult. Intelectualii Passionariei Stoicescu sunt fiinte interiorizate, discrete, erudite, dedicate studiului, retrase, sensibile, taciturne, poate par chiar usor sterse, dacă nu sunt întrebate, nu vorbesc fără rost. Ele au claritatea cristalului ce le vine din logica scrisului ei, a prezentării lor precum si a modului în care actionează. Chiar dacă sunt niste insi oarecum anonimi, anodini, în micimea universului lor, fiecare în parte are ceva arhetipal. Autoarea nu insistă prea mult asupra acestor personaje ,,sus-puse’’, cu un adevărat staif si clasă, pentru că ele nu au nevoie de prezentarea ei favorabilă. Valoarea lor vorbeste de la sine în antiteză cu vârfurile de lance simbolice ale gloatei. Pe acestea din urmă le înfierează ea, ele sunt cele biciuite, criticate, analizate. Este, dacă vreti, un alt fel de educatie. Sunt însă si proze scurte în care tristetea este cu adevărat coplesitore. Cuibul, de exemplu, ne pune în fata dureroasei probleme a divortului părintilor si, pe cale de consecintă, a pozitiei copiilor fată de acestia. Chiar dacă sunt mai mari, ei sunt răstigniti, adică trebuie să aleagă între un tată, un om liber (mai mult în cuget decât în faptă), nedivortat de Chita, dar nici la ea nu se mai întoarce si între o mamă care, ca răspuns fostului ei bărbat, îsi trimite fiica în vizită la tata. Concluzia este cea asteptată: Fulga simte lacrimile amare, datorate părintilor ei despărtiti. Tatăl vorbeste despre fosta lui sotie numind-o ,,maică-ta’’, în timp ce mama ei îl numeste pe fostul ei sot ,,tatăl vostru’’. Ca si în Cezar si Cleocinci există un personaj principal la mijloc, care trebuie să fie împărtit între celelalte personaje, de data aceasta, cele mai iubite din viata lui. Pe drept cuvânt Fulga se întreabă: ,,Oare voi v-ati iubit vreodată?’’ Pentru că în sufletul ei, cei doi sunt mai egali ca niciodată ,,De ce ne-ati facut?’’ Din prozele ei scurte transpare un fel de durere, de nostalgie după (oare?) ceva trăit sau pierdut, sau neîmplinit si pierdut dinainte de a se fi înfăptuit. Rezonezi cu ea, redescoperi anumite lucruri sau le vezi într-o altă lumină în care nu le analizasesi până atunci, te bucuri alături de ea, te întristezi cu ea, sau chiar plângi alături de ea (Mama, copilul meu bătrân). În Lectia de logică, de exemplu, actiunea se împleteste în mod fericit cu un senzual care, desi pare a fi diafan sugerat si fără nimic trivial, este mereu prezent în destinul si în viata eroilor ei, care firesc, trăiesc si iubesc. În fine, o a treia constructie este si cea din proza scurtă Solitaire. Cele două personaje principale, Iacov si Alta, stau fată în fată, ca două linii paralele (ce nu se vor întâlni niciodată pe coordonata inimii, desi, după titlu, ca cititor te-ai astepta sau chiar ai spera ca măcar acum să ai parte de raza aceea scânteietoare si caldă ce tâsneste dintr-o fatetă a unui nepretuit diamant solitaire slefuit cu minutia scriitoarei). Ei bine, nu. Cei doi eroi depind de femeile din jurul lor, care le controlează viata si îi răstignesc pe fiecare după bunul lor plac, exploatându-i în folosul lor, fie strecurându-se către atentiile sexuale ale lui Iacov prin tertipul masajului, fie torturând-o si înnebunind-o sufleteste pe Alta. Paradoxal, situatia se răstoarnă, aceste personaje colaterale devenind de fapt cele care stăpânesc întreaga situatie. Numele sunt alese pe sprânceană, cu emfază, tocmai pentru a lărgi si mai mult prăpastia dintre asa-zisa, pretinsa, falsa măretie a unui apelativ care pare a fi de împrumut (Cezar si Cleopatra) si folosirea lui prin mahalaua Crucii de Piatră, cum erau, dacă vă mai aduceti aminte, kitch-urile expuse odinioară pe pereti si cumpărate de la dughenele de rame si oglinzi si care expuneau în acele ,,tablouri’’ de un prost gust total, dudui opulente, cu buze rosii, cu bucle lăsate în onduleuri mari pe spate, si care rontăiau săgalnic într-un dinte o mărgică rotundă albă din siragul petrecut în jurul gâtului. Cu toate acestea, unicitatea numelui e un avantaj foarte mare: femeile nu pot fi încurcate pentru că pe toate le cheamă la fel: Cleopatra. Personajele descrise de autoare sunt dintre cele mai simple, ai spune chiar aparent banale: fostul colonel, Cezar, tot aici îl avem pe Cupidon (fantele de mahala), întotdeauna băiatul preferat al unei mame care are o mare slăbiciune pentru el si care, cu bună stiintă si vointă se lasă amăgită si exploatată până la sânge de fiul ei, Cioroiu Romică zis si Gură de Canal, tipul perfect al mitocanului si al mârlanului făcut inginer sef pe puncte si pe origine sănătoasă, un secretar de partid scârbos si libidinos, asa cum jalnic este si personajul în sine. Cu totii sunt oameni nătângi, prosti, mitocani, răzbunători, răutăciosi, uneltitori, clevetitori, îmbârligători. Dna Aricescu, (Circul), Coanamare, scris într-un singur cuvânt. Si aici umorul Passionariei Stoicescu este de neegalat. Hotulete ,,un nume partinic’’ (Mama, copilul meu bătrân), ce nume! grandios, cu adevărat, pentru un reprezentant demn de asa partid! Iacov si Alta (Solitaire), remarcăm că ea nu are nici un nume, o cheamă simplu ALTA, dar această Alta poate fi oricine. Comicul de limbaj este exprimat fie prin cuvinte inventate de autoare pârtolină, prepuelnică, bebidol, ce ciudat sună (!) (Mireasa de la miezul noptii), sau de cuvinte vechi a sudui (oare câti mai stiu astăzi ce înseamnă acest verb?), scene care amintesc de piesa de teatru Gaitele scrisă de Alexandru Kiritescu (Coanamare), de pasaje în care naivitatea se împleteste cu remarci hazlii (Rolul), cu tensiuni crescânde în atmosfera descrisă, sau prin alegerea numelor personajelor. De exemplu măretia lui Cezar si a Cleopatrei din antichitate, aici ajunge într-un derizoriu total. Numele Cleopatrei îl va urmări pe Colonelul Cezar, care se va zbate toată viata lui în ciuda unei străluciri demult apuse într-o predestinare dată de Cleopatrele lui fatale. Uimire? Stupoare? Surpriză? Sfârsitul prozelor scurte nu este nicidecum unul tragic sau fatal sau cu consecinte dezastruoase, asa cum ar prevedea cititorul. Chiar dacă el este neasteptat, realizat astfel, anume prin interventia unui detaliu simplu, aparent insignifiant, Passionaria Stoicescu renuntă la o schemă uzitată des în astfel de cazuri si nu distruge cu putere absolută destinul eroilor ei, soarta nemiloasă, implacabilă nefiindu-i pe plac, ea lăsându-si personajele să-si continue existenta chiar si după ce se termină episodul lor de viată. Sunt si lucruri care pot căpăta o importantă majoră, ca un pachet din ziare rupte din care ies mai întâi baretele din piele neagră ale unei posete al cărei continut extrem de important se recuperează în totalitate! (Domnul Freud si poseta), sau gândurile Fulgăi, care bine că nu apucă să-si pună în practică intentiile criminale fată de Chita, a doua sotie a tatălui său (Cuibul), sau nicăieri, într-o imagine rece si întepenită pe ecranul unui calculator. Un joc asemenea celui de Puzzle doar că de această dată jocul Solitaire nu are niciun rost, nici o substantă, el anuntând doar o stare de singurătate, dureros simtită de Iacov sau resimtită si mai mult de Alta. Si atunci se întreabă autoarea sau chiar cititorul, pe drept cuvânt: ,,ŕ quoi bon ?’’ ,,Alta deschise fereastrele si aerul rece al noptii o trezi ca dintr-un soi de betie. Se spălă pe fată, puse ordine în lucruri, luă o meltonină si-un ansilan si se băgă în asternuturile proaspete, schimbate pentru el. Stinse lumina. Abia atunci stinse calculatorul deschis si auzi făsăitul lui monoton. Rămăsese iarăsi întepenit la ,,Solitaire’’. Apăsă pe Delete.’’ Sunt întotdeauna detalii strecurate de către autoare cu multă abilitate, ele reusind, desigur neasteptat, să răstoarne, în mod surprinzător, întregul esafodaj al acelei proze scurte. Si totusi de ce Puzzle? Pentru că opera însăsi a Passionariei Stoicescu este un astfel de joc. Si asa cum jocul în sine creează emotii, pentru că nu poti să stii, o piesă asezată gresit într-un loc poate strica totul, la fel si cu scrisul autoarei, orice cuvânt folosit la voia întâmplării măcar, ca să nu mai vorbim de idei sau tehnici literare, ar putea strica armonia întregii opere. Dar în ciuda faptului că Passionaria Stoicescu pare o persoană cu care usor poti stabili o legătură, în scris atitudinea ei este nemiloasă, transantă ca o ghilotină, fără rabat. Passionaria Stoicescu îsi controlează cuvintele, frazele si textele până în cele mai mici detalii, cuvintele ca si întreaga ei tehnică de a scrie trebuind absolut să fie aranjate la locul lor. Iar ele, la rândul lor, vor contura decorul, scenografia, indicatiile scenice, întâmplarea, miezul problemei în care se învârt, atomic, tot universul ei, personajele. Ca cititor, este uneori foarte greu să spui ce te atrage cel mai mult în această carte: desigur varietatea subiectelor alese, tehnica scrisului asa cum am descris-o mai sus, arta ei. Poti să spui că îti pare bine când începi să o citesti pentru că totul te prinde în jocul ei, dar îti pare rău atunci când, din motive obiective, mai trebuie să-ti întrerupi lectura. Este clar că Puzzle este o carte deosebită, variată, antrenantă, interesantă. Fiecare proză scurtă este un mini-univers, viata nu neaparat din acel moment, ci viata întreagă a acelui tip de personaje create de ea si care actionează sau sunt creionate cu mijloace literare putine, simple, dar extrem de bine mânuite, stăpânite si realizate. În această carte sunt cam vreo 19 proze scurte, un fel de cărti mai mici într-o carte mai mare, complexă pe care Passionaria Stoicescu le conduce ca pe niste marionete, ea actionând asupra eroilor ei ca un deus ex machina, aducându-le pentru un moment (cel al actiunii) sub lumina reflectorului, făcându-le importante, vedetele clipei, pentru ca apoi să le aseze frumos la locul lor, retrase în culise. Lumea creată de ea este cea a unei realităti palpabile, cu trăsătură de particular, ce pleacă din generalul banal al lumii mari, în care adulti sau tineri nu sunt altceva decât niste bieti ,,copii ai unei lumi mici’’, ce-si clădesc iluziile, sau speranta zilei de mâine pe nimic. Personajele ei sunt acea lume insignifiantă, lipsită de orice perspectivă, dar care mimează nonsalantă minunea din ei ,,musti de-o zi pe-o lume mică ce se măsură cu cotul’’, fiintând în nemărginitul lor orizont limitat. Frescă a societătii, cartea trebuie citită neapărat, pentru că ea nu poate fi povestită, oricât de mult am vrea. Farmecul scrisului Passionariei Stoicescu, arta cu care ea mânuieste condeiul, concizia si puterea de a pătrunde în sufletul si în firea personajelor, claritatea si precizia în descriere, dar si arta de a le pune în anumite împrejurări date în care ele trebuie să se comporte cu naturalete si firesc, fac din Puzzle un volum si mai plăcut si mai antrenant. Este într-adevăr o mare artă să te poti propulsa, de fiecare dată, în altă si altă proză scurtă, cu personajele ei diferite. Descrierile ei sunt deosebit de minutioase, ai mereu impresia că vezi derulându-se prin fata ochilor scene de film: ,,E două noaptea, dar Dolóres nu poate dormi. Aprinde mica veioză de carte, veioza ei credincioasă la care a tot citit încă de când era copil si proiectează un fascicul de lumină pe fata lui Filip. Obrajii îi sunt supti. Nasul, putin cam gros la bază, îi dă o notă de virilitate. Buza de sus, cam subtire, nu-l arată prea bun. În schimb cea de jos, groasă si răsfrântă, te face să te gândesti la lăcomie. << Ăsta e sotul meu? Bărbatul ăsta care doarme aici lângă mine, în timp ce eu mă perpelesc? De ce l-oi fi iubind? >> … ,,Pune veioza pe noptieră. Nu-i vine somnul. Se gândeste că asa a sorbit-o si Filip, ca un ghiol, fără scăpare.’’ (Mireasa de la miezul noptii). Iar detaliile scenice continuă: ,,În depărtare se zăreste satul. Mai sunt case cu acoperis de stuf, dar asta, aici, în margine. Cupola aurită a bisericii scânteiază în soare. E o clădire de-a dreptul monumentală, cu un aer trufas, strivitor parcă, fată de căsutele din jur. … Pe cele două cupole mai mici ale bisericii se răsfată două cuiburi de barză. Într-unul din ele, pasărea, sprijinită într-un picior, îsi dă capul pe spate si toacă aerul, clămpănind caraghios din cioc.’’ (Mireasa de la miezul noptii). La toate acestea se adaugă mereu descrierea atitudinii si a gesturilor personajelor din film: ,,Dar Filip tace, se uită într-un fel caraghios, când peste gard, când la bagaje. Pe ea nici n-o baga în seamă. Pipăie lemnul portii ca într-o mângâiere veche, găseste un ivăr stiut de demult, deschide încet, se uită la veranda casei mari, apoi pe un brâu de piatră păseste spre casa cea mică.’’ (Mireasa de la miezul noptii). Passionaria Stoicescu este un regizor perfect. Ea nu scapă nici un detaliu, conturându-si personajele cu minutie, doar din câteva tuse sau descrieri colaterale (Lectia de logică). Paradoxul Passionariei Stoicescu vine din însăsi fiinta ei, dintr-un optimism debordant afisat în mod natural, care te ridică si în care ea îsi drapează tristetea scrisului. Prozele ei scurte sunt tablouri în miniatură, tehnica ei este de ,,picture in picture’’, nefăcând decât să mărească numărul lucrărilor din expozitia prezentată de ea sub titlul generic de Puzzle. Passionaria Stoicescu trăieste impetuos, atât la propriu cât si la figurat prin tot ceea ce scrie, dovadă prozele ei scurte de aici. O discretie a scrisului, desi ea le creează, autoarea nu intră cu forta în sufletul sau în psihologia personajelor ei, asumându-si doar calitatea de formator de caractere. Din acest punct de vedere, Puzzle este un strigăt de triumf al ei asupra vietii, cea mai recentă mândrie a ei de creator. Puzzle este o carte fără un început anume, dar si fără un sfârsit anume, care încă mai continuă acum si aici.

Muguraş Maria Petrescu     revista OBSERVATOR-Toronto, Canada

Lansare de carte

Echilibrul vieţii şi poezia opţiunilor vitale

   O poezie grea, nu ca dificultate a receptării, ci grea de idei şi semnificaţii, într-o plenitudine a vieţii ca trăire şi a conştiinţei ca luciditate într-o ordine a lumii coerentă şi transparentă, nu trebuie despărţită de autoare, o poetă care ar fi meritat o recunoaştere mai nuanţată şi o cotă de valoare la nivelul cel mai înalt al poeziei feminine actuale.

  De altfel, ca poet, autoarea se poate dispensa de atributul echivoc “feminin”, intrând în categoria creatorilor care interferează şi asociază iubirea şi credinţa, într-un mod particular, indisociabil de organicitate.

  Poezia Passionariei Stoicescu fiinţează independent de principiile tipologice curente, nu numai feminin/masculin, dar şi modernism/tradiţionalism, inovaţie/experiment. Autoarea nu resimte şi nu preia distincţiile specifice ale generaţiei cronologice şi chiar rămâne indiferentă la conceptul spaţial originar – ceea ce nu înseamnă că este preluată ca un trofeu de preţ de provincialitate (buzoiană, bunăoară).

 Versuri de mare cursivitate şi acurateţe, un discurs liric de limpezime şi directitudine, care a renunţat la toate podoabele, anunţă o creaţie cristalină reflectată prin cristale de gheaţă.

 Există un anumit aristocratism al dicţiunii poetice, care propune o orchestraţie ceremonială, o oficiere ritualică, o anume solemnitate ca pentru zilele de sărbătoare.

 Cartea Fluturii mutanţi , apărută în colecţia de mare prestigiu “Opera omnia. Poezie contemporană” a Editurii “TipoMoldova” este un florilegiu din întreaga operă poetică (15 cărţi de poezie) la care se adaugă 7 de proză şi 38 literatură pentru copii, în total 60 de cărţi publicate.

 Volumul acesta, care apare la maturitate deplină, preia reprezentativitatea asupra distincţiilor cunoscute, de forţă, directitudine şi de rafinată semnificaţie.

În poezia de elan şi vitalitate, de expresivitate dinamică, nu de puţine ori, se aud acorduri de revolte argheziene – confirmând semnul puterii lingvistice – caz unic în care lirica unei doamne “de fier”, poartă pecetea autorului “cuvintelor potrivite”, şi chiar în sensul plenar de vină genealogică şi angelizare terestră. Iată poemul Până şi în visatele Graale: “E o vinovăţie ce mă fură/încrederii că sunt nevinovat/de ceea ce soreşte-n cer de gură,/de ceea ce s-a spus şi s-a uitat.//Până şi în visatele Graale/cu aerul albastru de răsfrânt/s-a mai tăiat în gerul din vocale/făptura unui înger de pământ.//Aceeaşi mare altfel repetată/e semnul izbăvirii prin înot.../Tac rădăcini, dar florile m-arată/îngăduind puţinul pentru tot!”

 Passionaria Stoicescu este unul dintre puţinii poeţi care nu consideră că e desuet şi nici ridicol să se întrebe “Eu pentru cine scriu?”, într-o lume în care sacrul a devenit profan, pescăruşii caută peşte în gunoiul de la restaurant, iar trădătorii de ţară plâng de dorul patriei. Poezia îşi asumă o vastă cuprindere a omenescului şi cotidianului într-un spirit de luptă care îl umanizează pe om.

  În poemele mai noi, deşi universul liric nu s-a modificat radical, discursul emergent se moderează, poezia capătă o aureolă sapienţială, unele devenind balade cu un fel de morală implicită.

 Poeta se interesează de spiritul poeziei şi de condiţia poetului, ajungând la alte adevăruri decât convenţiile textualiste. Textul următor, păstrând caracterul baladesc de fabulă morală: “- Pentru ce-i făcută această zi?/Întrebă poetul deschizându-şi sufletul/(pentru că n-avea fereastră)...//- Pentru a fi trăită cu puritate,/şopti alb zăpada murind în noroi/sub picioarele trecătorilor...//- Pentru a nu arăta lumii decât partea (pe care n-o poţi ascunde), foşni copacul ţinându-şi cu străşnicie/rădăcinile în pământ...//- Pentru a mă juca vesel,/râse copilul fără griji/Pentru a înţelege din toată/demenţa acestei lumi/sunt singurul zdravăn,/strigă privind niciunde nebunul...//Poetul îşi ferecă sufletul/şi se trezi niciunde/cu o nouă faţă în aceeaşi lume;//avea disperarea culpabilă a zăpezii,/încrâncenarea ipocrită a copacului,/inconştienţa fericită a copilului/şi victoria neputincioasă a nebunului.” (Poetul (11).

  Poate că insist exagerat asupra ideii unui proiect poetic înaintea poeziei şi organicităţii creaţiei, excluzând ipostaze şi variabile, dar prezumţia unor metamorfoze este inclusă în semnificaţia titlului, ca şi în acest poem, Hohotitor: “Pădure toamna-sufletul meu/hohotitor curcubeu;/ţipăt oranj,/aur mascând/vegetalul deranj;/roşu şi galben/până la flacără/şi bietul verde/care se apără.../Pădure toamna-/suflet nebun/tac verde/scriu galben,/simt roşu spre brun,/aud indigo,/în albastru înot/şi mă tem violet/violent pentru tot...”

  Deşi există texte care aduc elogii sarcastice negrului şi griului, poezia nu e obsesiv entropică, nici depresivă. Textele au un grad înalt de originalitate şi devin exemplare sub raportul interferenţei şi mixturii miturilor antice, cu cele moderne, de exemplu, mitul lui Ulisse, contaminat de semnificaţii din rimbauldiana “corabie beată”.

  Poezia îşi asumă un prezent dezarticulat, ca şi o fabuloasă biografie aluvionară, cu o dezarmantă sinceritate care, uneori, echivalează cu forţa expresivă caracteristică. Spiritul programatic se întrevede în toate textele gândite ascensiv, în trepte de acumulare şi aşteptare.

 Posibilităţile de exprimare sunt foarte puternice şi nuanţate ca în acest excelent Descântec de legat: “Înlănţuie-l iarbă,/sângele să-i fiarbă/şi tu, plâns de rouă,/dă-i lacrimă nouă,/tu, pădure verde,/adu-mi-l şi-l pierde,/iar tu, curcubeu,/fă-i cerul mai greu, ochiul heleşteu/şi-n unda lui – eu.../De-o privi mai rar/din nimic s-apar.../Soare de amiaz/fă-mă umblat treaz./Flacără-n amurg/înspre el să curg/şi pe întunerec/blând să mă desferec/şi-ncă pe lumină/să tânjesc de vină/şi până în zori/să-i fiu pat de flori...”

  Criticii, oricât de reputaţi, nu prea au surprins specificul real al poeziei Passionariei Stoicescu, care nu e, neapărat forţa, puterea de a se exprima în lume, ci aspiraţia, la frontiera utopiei, de a disocia frumuseţea şi coerenţa lumii, din vastul câmp de determinări care o opacizează.

Aureliu Goci

PASSIONARIA STOICESCU – Echilibrul vieţii şi poezia opţiunilor vitale

Fluturii mutanţi, colecţia Opera Omnia, Poezie contemporană. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2012

EDITIE SPECIALA PASSIONARIA STOICESCU

Doamna Bonsai

Pentru a citi cartea  click aici

  

Declinul lecturii

Interviu cu Nadina Dogioiu

- E mai greu sau mai uşor să scrii o carte pentru copii decât una pentru adulţi?

- Întâi de toate trebuie să vă mulţumesc pentru faptul că v-aţi gândit la mine, dorind să vă răspund la aceste interesante întrebări.Ele depăşesc sfera mea de activitate, aceea de scriitor, făcând referiri la rolul şcolii de azi, la rolul familiei, în dezvoltarea gustului pentru lectură, la receptarea de către cititorii copii a unor scriitori clasici sau contemporani. Cu scuzele de rigoare, că nici spaţiul acordat nu e tocmai propice pentru o astfel de dezbatere amplă, iată ce vă voi spune:

Cum scriu şi carte pentru copii, dar şi pentru adulţi, primul lucru pe care vi-l voi mărturisi, e acela că e greu să scrii o carte, oricui s-ar adresa ea ca mesaj sau ca vârstă. Evident, mă refer la literatura originală, poezie, proză, dramaturgie. Profesia mea de o viaţă nu e cea de scriitor, ci de redactor, un fel de „învăţător sau profesor al scriitorilor”, cum obişnuiesc să le explic copiilor. Citind atâtea manuscrise ai multe de învăţat, dar ai şi multe de oferit din talentul şi experienţa ta cu cărţile.

Orice carte, fie că e pentru cei mari, fie că e pentru cei mici presupune un quantum de cultură, de trăire, de originalitate, de talent, de cursivitate în scriitură, de mesaj. E clar că e mai greu să scrii pentru copii, deoarece toate ingredientele menţionate mai sus implică ideea de joc. Jocul înseamnă că adăposteşti în suflet un copil, pe care să nu te sfieşti să-l arăţi lumii. Ori a te juca literar la modul cel mai serios, presupune să ai încă acea candoare a elanului, să priveşti înapoi cu graţie, la vârsta caraghioaselor „de ce”-uri, când, adesea, sufletul şi trupul ţi s-au osificat atât de crunt , încât nu mai poţi întoarce nici măcar capul (!), darmite să te copilăreşti într-un coborâş drăgăstos de dragul suişului, pentru a-l ridica pe cel mic la înălţimea gândului tău.

Aşadar, în viziunea mea, cartea pentru copii presupune joc, literatură adevărată, viaţă din viaţa copiilor sau fantezie din fanteziile lor, o limbă română literară curată şi plastică, modele de urmat sau de evitat, fără a impune acest lucru.

- Cât de importantă este lectura pentru formarea gândirii copilului?

- Lectura se leagă de existenţa cărţilor, a selectării lor din noianul de apariţii care există astăzi, de dorinţa de a citi (iar cine o cultivă, trebuie să o şi întreţină), de timpul necesar şi de genul de lectură adecvat vârstei. Cerinţele lecturii în prima clasă se referă la o bună mixtare a văzului (ilustraţii bogate care să ajute textul în a fi reţinut şi înţeles) cu auzul ( lecturi cu voce tare pentru a memora mai uşor şi a se autocorecta în cazul eventualelor greşeli), gradarea cantitativă a textului, mici poveşt i sau fapte reale, în care copilul să se regăsească. Toate aceste operaţii înseamnă nu doar dezvoltarea gândirii într-o primă fază, ci şi a atenţiei, memoriei, afectivităţii, imaginaţiei, vorbirii.

Cartea este un produs concentrat al gândirii scriitorului, care trebuie să ajungă la gândirea copilului. În clasa a patra, deja se poate face o minianaliză literară a unui text, se cunosc în mare figurile de stil, graţie compoziţiilor date ca teme pentru acasă copilul poate emite propriile sale gânduri şi sentimente, din dorinţa de a afla mai mult citeşte fără a-i fi impusă lectura, se străduieşte să adopte comportamentul unor personaje, reflectând la calităţile care pot fi împrumutate pentru viaţă. În clasa a noua, în urma multelor sale lecturi impuse de şcoală sau făcute din propria iniţiativă, adolescentul îşi gândeşte deja traiectoria în viaţă, pregătindu-se pentru o anume profesie, în care să se regăsească suma lecturilor făcute până atunci. Cu voce tare, în gând, sintetizată în notiţe sau fişe, în creaţii proprii, lectura e primordială pentru dezvoltarea gândirii, a personalităţii, a creativităţii, a pregătirii pentru viaţă.

- Ce e mai benefic pentru dezvoltarea copilului: ecranul pe care vede povestea sau pagina care îl face să-şi imagineze aceeaşi poveste?

- Întrebarea aceasta este cu tâlc! Munca l-a creat pe om, dar nici lenea nu l-a omorât! L-a creat şi ea după puterile ei. Ca scriitor, autor de ...pagini, trag cenuşa pe turta mea! Într-un poem (pentru cei mari, „Lecţia de istorie”) dau o definiţie cam dură televizorului: „O cutie nesimţitoare/ la care te uiţi mâncând/ cum se moare...” Mă rog, poţi mânca şi totodată să citeşti şi dintr-o carte, ceea ce nu e recomandat totuşi! Nu asta e ideea.

Cartea presupune un efort de imaginaţie, de gândire, pentru dezvoltarea vocabularului tău, a deprinderilor şi aptitudinilor tale. Ea poate fi lăsată, reluată, aprofundată, subliniată şi dacă îţi aparţine, îţi dă şi sentimentul unei mici comori aflate în posesia ta. Televizorul îţi impune nişte programe, viziunea altora , mult mai puţin efort intelectual şi de cele mai multe ori imposibilitatea de a reveni asupra a ceea ce te-ar interesa. Cu alte cuvinte, cu un ochi vezi, cu altul uiţi, pe-o ureche îţi intră şi pe alta îţi iese! Atenţia necesară privirii la televizor e una care implică superficialitate, fie şi prin multitudinea de programe, iar superficialitatea duce tot la superficialitate.

- Generaţia mea a crescut cu Habarnam, cu basmele clasice, cu Apolodor din Labrador. Ce îi atrage pe copiii din ziua de astăzi?

- Marea masă informaţională din ziua de azi, programele şcolare foarte încărcate şi (ne)şansa de a avea mai multe canale pentru a recepta aceste informaţii (televizor, calculator, tablete, telefoane mobile) a schimbat considerabil gustul pentru lectură şi carte, transformând văzul , în detrimentul celorlalte simţuri , în „singurul simţ de serviciu”(e titlul unui poem al meu, dar nu pentru copii !). Urmarea? Copiii din ziua de azi posedă mărci de telefonie mobilă ultra moderne, pe banii părinţilor, care părinţi îi lasă de cele mai multe ori să facă ce vor, adică să acceseze inclusiv informaţii şi situaţii care depăşesc vârsta lor şi care îi maturizează doar corporal, dar nu şi mental, lecţii gata făcute de alţii şi neasimilate, fără un studiu dedicat, referate care să le asigure un fond minimal de cuvinte şi acelea stâlcite, din lenea de a le mai pronunţa întregi. De aici ”profa”, „diriga”, bac”etc., transcrieri „economice”pe computer, gen „kpra cu 3 ezi” sau diverse argotisme de al căror înţeles copiii habar n-au( vă rog să nu luaţi apropierea de Habarnam-ul dumneavoastră decât la modul întâmplător!), dar le pronunţă frenetic, gen „mişto” (la origine german şi însemnând „domn cu baston” „mit stock”, pătruns în limba română pe filieră ţigănească!). Trăim într-o epocă a împrumuturilor nepotrivite, a formelor fără fond, a lenei şi a falsurilor.Cui îi mai foloseşte astăzi să-şi piadă vremea cu cititul, când fără să fi citit, oamenii de succes multimediatizaţi ai timpului sunt fotbaliştii şi top-modelele? Sau mulţi dintre politicienii foşti şi contemporani?

- Îmi povesteau profesori de limba română că nu mai reuşesc să îi determine pe elevi să citească romane clasice, precum „La Medeleni” sau „Fraţii Jderi”. Care sunt cauzele schimbării de gust?

- Societatea contemporană, a banului, a nemuncii, a neobrăzării şi a falsului şi-a pus amprenta pe tot, mai dihai pe viitorul care a avut de învăţat paguba socialistă multilateral dezvoltată şi capitalismul împrumutat „la pachet”, împreună cu o democraţie prost înţeleasă. Şcoala şi cartea au avut enorm de pierdut. Determinarea, motivaţia de a învăţa orice, de a-ţi face datoria , adică de a învăţa ca elev, a fi respectuos şi disciplinat, s-a estompat în timp, de la Revoluţie încoace. S-a abdicat de la capitolul „îndatoriri” atât pe plan profesoral (prost plătit, cu programe, metodici şi manuale după cum bate vântul puterii), cât şi pe plan şcolar (modificări ale structurii anului de învăţământ, ale criteriilor de intrat în şcoală - cu an pregătitor, fără an pregătitor -, de ieşit din şcoală, funcţionarea principiului pedepselor şi recompenselor etc.).”Drepturile” însă au evoluat spectaculos. Garnitura veche de profesori e dezavuată, ca fiind de „modă veche”, cu pretenţii, garnitura nouă, fără studii cel mai adesea, cu suplinitori, e privită cu neîncredere şi batjocorită pe drept. Părinţii sunt de partea copiilor lor, oricât de prost pregătiţi, mincinoşi şi nepoliticoşi ar fi ei.

Revenind la întrebare, boierimea intelectuală din „La Medeleni”, dulceaţa patriarhală din roman , buna creştere şi iubirile nevinovate şi siropoase sunt deranjante pentru o contemporaneitate pe dos. E vremea mitocăniei şi a fiţelor, a sexului filmat în toaleta şcolii şi montat ca o izbândă pe You Tube. Ce impact să mai aibă lupta Jderilor , credinţa în apărarea neamului, când azi nu-i emisiune lăsată de la Dumnezeu sau ştire în computer care să nu evoce o luptă între clanuri rivale, credinţa în jefuirea neamului, diversele fami(g)lii care dau tunuri economiei statului şi se omoară între ele? Cărţile ofereau modele în registru pozitiv sau negativ într-un cadru planificat, în care se găsea totdeauna timp pentru citit.Viaţa, care trebuie trăită iute, că nu ştii ce război sau molimă vine mâine, are modele mult mai la îndemână. Şi nu din cărţi. Şi nu citind.

- Copiii citesc mai puţin astăzi decât o făcea generaţia mea. Au şi o paletă incomparabil mai largă de opţiuni de toate felurile, începând cu internetul, opţiuni mai facile şi mai spectaculoase.Dar este aceasta singura explicaţie?Nu avem şi o problemă de educaţie, în primul rând în familie?Ce ar trebui să facă părinţii pentru a deschide gustul copilului spre lectură?Dar şcoala?

- Copiii citesc mult mai puţin! Şi e oarecum firesc. Timpul nu le mai ajunge şi pentru asta. Şi nici puterea de decizie, cârmuită de o judecată utilitaristă, a lor, a părinţilor lor şi a reprezentanţilor şcolii. Pentru că suntem în zodia consumerismului.

Mergeţi la un târg de carte. E dezarmant să vezi un ocean de cărţi, deci să constaţi că se scrie enorm şi se citeşte infim. Cum s-a ajuns aici? Transformând marea majoritate a editurilor, cu personal specializat în lecturare, corectare, editare , în tipografii, unde, contracost şi neverificat de cineva competent în domeniu, poţi publica orice. Reclamele

sunt cel mai adesea mincinoase şi te îmbie să cumperi exact ce nu merită, iar costurile unei cărţi sunt exorbitante, cu cât e mai bogat ilustrată şi are un tiraj mai mic. Copiii sunt dependenţi ca finanţe de părinţii lor. Iar o carte, pentru a fi citită, trebuie cumpărată. Fondul de carte din biblioteci e devalizat şi. devitalizat, tot din cauza lipsei de bani.

„De ce să mai cumpăr o carte, când ea se află pe internet?”, „ De ce să nu-mi cumpăr de acea sumă un telefon de ultimă generaţie, cu care să îmi pot face poze selfie, doar aşa e mai cool, nu?”, sunt doar câteva întrebări ale generaţiei contemporane. Părinţii abia reuşesc să plătească multele dări pentru un trai decent, contra unui timp pe care nu-l pot petrece cu copiii lor, să ştie ce fac ei, ce le-ar trebui. Elanul parental începe cu grădiniţa, continuă cu primele clase, după care părinţii, în marea lor majoritate, se simt depăşiţi material şi cultural şi renunţă. O familie în care cartea n-a fost la loc de cinste şi n-a constituit un instrument de lucru în vremea copilăriei părinţilor, cu atât mai mult acum nu va putea întreprinde nimic. Iar şcoala, din lipsa de fonduri, de cadre profesioniste, de timp, ba uneori chiar de interes, abia dacă organizează arar un cenaclu literar, o întâlnire la biblioteca de cartier, o întâlnire cu un scriitor contemporan.

- Există o legătură între acest declin al lecturii şi limba română tot mai săracă şi mai stâlcită pe care o auzim în jurul nostru?

- Hotărât, da! Aşa cum aerul e infestat de smog şi praf, apa de nitriţi, hrana de aditivi şi înlocuitori, şi limba pe care care o vorbim, care reprezintă aerul, apa, hrana noastră sufletească şi spirituală, e infestată. Plecările în afara ţării şi reîntoarcerile pe drumul dintre sărăcie şi bogăţie, convieţuirea cu alte etnii locuind pe teritoriul nostru, lenea şi dezinteresul şcolarilor neaoşi pentru a învăţa corect limba română literară, snobismul celor care şi-au însuşit o altă limbă, de obicei occidentală, şi vai, uită corespondentele lingvistice autohtone, au dus la stâlcirea limbii române şi la declinul lecturii în ea.

Andrei Pleşu ridiculizează în „Mentenanţa limbii române” „anvizajarea”,„anchiesatul”, „advertaizingul”,”implementarea”etc. („luarea în consideraţie”, „consimţirea”,”reclama”, „realizarea”), cuvinte care ţin de o limbă de lemn contemporană, „nici cal, nici măgar”, trădând snobismul, degenerarea, stereotipia, lipsa de imaginaţie a celor mari, modele pentru cei mici. Şi cum ar fi altfel, când pe toate canalele media (citeşte „canalizare!”),cuvântul „locaţie”, care înseamnă „în chirie”, este folosit pentru „loc”?

Să încheiem în notă veselă acest interviu trist în esenţa sa, cu un citat proaspăt, al unui Gâgă contemporan, licean, din teza lui la limba română :”Ştefan Augustin Doi Naşi a scris Mistreţul cu dinţi de argint, în care la sfârşit el moare, dar porcu scapă”. Pentru cine o avea în ea atâta înţelepciune limba română cu „Gura păcătosului adevăr grăieşte!”, când porcu scapă?

Passionaria Stoicescu

Premiul pentru literatură pentru copii şi tineret pe anul 2013

Plânsoare de zodie

Primăvară cu cald şi cu frig,

Cu vânt şi cu praf în ochii miopi,

Vânzolind sub falsă ninsoare

Caişii albiţi de tineri

Arătându-şi sexul nevinovat

Din petale de floare,

Primăvară cu semnul ţărânii,

Că toate-ale prafului sunt,

Zodie a Taurului şi-a trudei

De-a fi victorios chiar şi cărunt,

Arenele-s pline şi însetate

De tremurul morţii din copite,

De tremurul vieţii din picioare...

Numai că întărâtarea,

Străpunsul înfuriatei jivine –

Puternicul Taur ce moare,

Răspunde în mine!

Şi fiţele îngâmfatului matador

Jucând flacăra roşului nebuneşte

Înfiptul săgeţilor lui,

Mult răbdător sufletul meu le primeşte...

Dar nu-i de ajuns:

Cei ce privesc

Şi-au plătit măcelul să-l ştie

Şi urlă durerea din bucurie,

Că omul e fiară şi fiara-n curând va muri,

Sunt tot eu , cu văzul meu lacom

De-o viaţă, de-o zi,

Trăind nelumeşte extazul şi graba

Acestei victorii din lupta degeaba...

Sub sigla lui „M”

Ce istorie cu istoria!

În toate se pune

mult/ puţin din ce n-a fost

trăit, văzut

şi se ia

mult/ puţin din ce-a existat

întotdeauna doar la trecut...

Linia separatoare

dintre mult şi puţin,

oblica bandă

simbolizează cronicarul,

scriitorul la comandă

pendulând între

Frică şi Iubire

în faţa domnitorului,

făuritorului

de îndemn spre adevăr,

stăpânitorului

de firi şi fire...

De nu-i va fi înjghebată izbânda

adică gloria trasă de păr,

adică totdeauna învingerea duşmanului,

chiar dacă stăpânul a fost biruit,

pentru cronicar asta va fi osânda

din partea stăpânului mult iubit:

unde-i stau picioarele,

acolo-i va sta şi capul...

Ispăşitor? Ţapul!

Istoria,

adică toţi cronicarii şi diecii

au stat drept şi-au scris strâmb

din toţi vecii,

cu frica Celui de Sus şi a domnitorului

în pană şi-n oase,

pe steaguri şi steme,

papirus,

pe pagini de cărţi glorioase,

descoperind/acoperind

acelaşi sinistru mesaj/ peisaj:

hecatombe de schelete şi cranii,

al morţii jalnic ecou

dinspre învinşi şi învingători,

cu un mare şi singur erou:

d o m n i t o r u l,

cel viteaz cu toptanul,

luându-l pe Cel de Sus în gaj,

ales întotdeauna să biruie,

el, narcomanul,

victoriei/istoriei în sevraj...

De fapt crudul, lacomul, gloriosul

prin minciună şi neruşine,

prin a jefui din plăcere,

dorind ţării lui numai bine,

ţării lui înfulecând alte ţări,

îmbătat de putere,

zăpăcind mereu hotarele,

ca să aibă paşaport fiarele

spre liberă sfâşiere...

Coşmarul meu e o mare de sânge,

un popor de văduve conjugând pe „a plânge”,

acelaşi Dumnezeu peste robie şi eliberare

cu înălţate jertfelnice şi altare,

acceptând moartea corcită cu gloria...

N-am cum, nu pot să iubesc istoria!

Lăcomie, trufie, cruzime

în aceeaşi jalnică reţetă,

care de mii de ani se repetă!

Sub sigla lui „M”,

(un „V” întors pe dos şi dublat

cu ascuţişu-ncifrat!),

istoria mi se arată

de la grotesc spre sublim

un fel de „Hainele noi ale-mpăratului”

Fraţilor Grimm:

cu „M” de la „Minciună” şi „Moarte”,

de la „Masacru” şi „Milă”,

de la „Moştenire” şi „Mit”...

”Masculinul” o duce „Miop” mai departe,

„Măreaţa” lui forţă o cere...

Degeaba cârtesc în”Miit”

semnând: o „Măruntă” „Muiere”.

Sculptând frunza

În toamna cu galben răvăşit

vântul zgâlţâia cerul,

ploaia biciuia frunzele,

omul galben salva una...

Sculpta în ea delicat un copac,

poate chiar cel care o născuse,

nu râvnea la glorie,

ştia că nimic nu rămâne

aşa cum se străduise,

dar îşi bucura pentru o clipă

ochii şi sufletul,

îşi ostoia nedatele mângâieri

iubirii lui de o clipă...

Vântul îl fluiera,

ploaia îl biciuia,

ai lui habar n-aveau

de sculptatul în frunză,

în clipa de-o viaţă a copacului,

în verdele de-o clipă al frunzei,

în galbenul de-o clipă al toamnei,

în praful de-o clipă al timpului...

De-ajuns / de neajuns

Doi ani îţi sunt de-ajuns

să-nveţi vorbitul,

chiar dacă vreo greşeală-ai să mai faci,

dar toata viaţa nu o să-ţi ajungă

să-nveti ceva esenţial -

să taci...

Doi ani îţi sunt de-ajuns
să-nveţi cititul,

chiar dacă uneori n-o faci prea bine,

dar toata viaţa nu o să-ţi ajungă,

să scrii din ce-au scris alţii

şi din tine...


Passionaria Stoicescu

ZILELE RÂMNICULUI – 2014

ZILELE RÂMNICULUI – 2014,

în perioada 14-18 mai 2014,

• Ora 12.30 – Scriitori pentru copii la… Palatul Copiilor

Întâlnire cu inegalabila Passionaria Stoicescu, cu Victor Gh. Stan, președintele Filialei București a Uniunii Scriitorilor – Literatura pentru copii și tineret, cu vocea de aur și dulcile povestiri ale Romaniței Ștențel, cu bunicul cu joben Vasile Groza și cu prof. univ. dr. ing. Vasile Szolga, prozator și artist plastic. Invitată specială: eleva din Basarabia Nicoleta Nicolau, autoarea unor volume de versuri frumoase ca o copilărie.

Văzul, doar văzul

Cine a inventat oglinda

s-a povestit...

Dublul, triplul, „n”-ul

îl contrazic:

nu există singurul/singura,

nu există unic

Şi câte şi câte

din trudnica agitaţie,

vorbitoare sau mute

încă mai povestesc:

focul în limba fumului,

iarba cu fir înmiit,

ploaia cu bice de plâns prăbuşit,

ţărâna prin praful drumului,

despre nimicnicia

în spaţiul,

în timpul de graţie,

când te naşti ca să cauţi,

fără să te regăseşti

în umana inflaţie...

Crezi,

nu crezi,

ţi se dă o fărâmă de dragoste

în ochii celuilalt

să te vezi...

Ce mazochist supliciu!

Văzul,

peste toate doar văzul,

simţul contemporan de serviciu!

Fărâmă

Nu sunt Dumnezeu,

ci doar o fărâmă din El

şi doar fărâmă încerc să închipui,

să cânt

din zborul acesta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Fărâmă din iubirea Lui

e inima mea

şi sub lupa ei de carne şi sânge

măresc mărunţia clipei

şi mă minunez de ea

ca şi când

nimeni până acum în afara mea

n-ar fi văzut,

nu s-ar fi bucurat

şi n-ar fi scris despre asta

înalt şi frânt,

înalt şi frânt...

Sărut pulberea de pe

încălţările Lui cereşti

şi praful acela mă îmbărbătează...

Fie,

sunt un grăunte de praf –

dar care ştie

că Dumnezeu e de foc

nu de ţărână,

de focul acela dintâi

pe care pământul răcit

l-a uitat,

l-a trădat,

l-a murit...

„Fie, mă consolează El în rugăciune –

eşti praf de foc

rătăcind pe ţărână,

o scânteie până la soroc;

vei fi de scrum

pe lungul drum,

vei fi cenuşă

din jucăuşă,

vei cădea pe pământ

înalt şi frânt,înalt şi frânt...”

În duminica mică

Mărturisesc,

mă-mpărtăşesc -

nu mi-o cere nimeni

în duminica mică.

Duhovnicul meu e Poemul,

un preot îndatoritor

care mă ajută să uit,

să respir (să mai mor),

să mă-ncurajez din frică...

E un blestem

cu amară pecete

să nu simţi precum ceilalţi,

noaptea să nu-ţi dea linişte şi pace,

ziua să vezi

după propria lumină vorace

şi apa sâmbetei să-ţi dea sete.

Poate de-aceea iubesc copacii,

lumea nesăbuită a

rădăcinilor lor scormonitoare

pe care nimeni n-o poate privi,

n-o poate presimţi,

dar care-i hrăneşte

şi-i ţine-n picioare...

Nu-mi vede nimeni

rădăcinile colorate,

nu-mi aude nimeni

rădăcinile cântătoare,

ţesătura lor de fire mărunte

cotropind adâncurile

pentru o biată coroană de frunze,

fericită vremelnic de ploaie,

aurită vremelnic de soare...

Iată, trunchiul s-a jertfit,

el e Isusul meu

pentru nevolnica hârtie

pe care toţi se chinuie să scrie,

pe care şi eu am scris

o nouă mărturisire,

un fel de vis în vis

dintr-o feciorelnică păcătuire -

ca patima adâncurilor colorate

să răzbească la suprafaţă

pentru Nimeni,

pentru încă o viaţă.

Grafologie

Mi-a spus copilul sincer minunat:

„Tu scrii cum cade ploaia, aplecat...”

„Şi cum aş face altfel, i-am răspuns,

când cerul meu adună-ndeajuns

tristeţi şi bucurii care mă-ndoaie

să cad peste pământ în chip de ploaie?

E-o ploaie poezia, un mister,

dar pentru ea îţi trebuie mult cer,

nu doar pământ de străbătut sub paşi...

Îmi urc spre slavă gestul pătimaş

şi cald cu frig nasc aburul cuvânt,

mirarea-l schimbă-n norul unui gând

din cerul fulgerat sub care scriu...

Da, ploaie plouă sufletul meu viu,

blând aplecată sărutându-ţi mâna,

ca-n arşiţi, când setoasă e ţărâna...”

Bietul, Poetul

Păsării

încă din ou

i-au binecuvântat zborul

Cerul şi Soarele:

albuşul de la nori,

gălbenuşul de la

plodul astrului de lumină...

Omului

doar chipul şi asemănarea

i le-a dat Cel de Sus,

în rest l-a făcut din tină,

chiar cu suflare divină

din tină,

doar tină...

Oricât de profund şi grav

s-ar strădui să fie,

el ucide pasărea

sau o chinuie-n colivie

fără putere s-o-nvie,

fiindcă-i din praf,

doar din praf,

fie şi Marele Praf

al acelei secunde

urcând spre vecie.

Dar bietul, Poetul?

El e naiva întruchipare

de praf cutezând să zboare

cu aripile Cuvântului

spre soarele Cântului

cel încă nespus/neapus,

nesocotind Cerul şi Marea,

căutând disperat asemănarea

Celui de Sus,

Celui de Sus!

Passionaria Stoicescu