Rugăciune altfel
Dimineaţa-i cernită, ploioasă...
Înger al meu păzitor,
ajută-mă să străpung nor după nor
şi s-o văd luminoasă!
Prânzul e sărac...
Îngere totdeauna cu mine,
fă să nu tânjesc după bucate,
alungă necumpătările toate
şi-n îndestularea gândului mă ţine!
Seara e searbădă, doar cu pereţii...
Îngere ocrotitor, ajută-mă
să-mi umplu golul vieţii
cu plinătate de dor!
Noaptea e neagră ca un abis...
Îngere care-mi veghezi făptura,
revarsă-mi sufletul şi-ntipăreşte-l în scris,
albindu-mi cu zorii trufia şi ura!
Îngere, tu, cealaltă jumătate a mea,
atinsă de-un strop de Dumnezeire,
îngăduieşte-mi vulnerabila fire
şi călăuzeşte-mă pe drum drept,
ca să iert, să mă iert
şi să mă pot îndrepta!
Seninul tulbure
Dar ce fac eu
chiar de nu se cuvine?
Dau altfel de nume
unor nume
deja risipite în lume
de Cine?
Le pipăi, le simt, le gust
până devin una cu mine...
În cerul vast
există o fărâmă,
doar o părere de senin cast,
în care reaşez,
reloghez Cuvântul
atât cât mi-l cuprinde
şi-l reîntoarce gândul
hrănit apos cu seva
de la Adam şi Eva...
Asta-mi reumple sufletul
să-l risipesc pe tot –
păcat că viaţa-i scurtă,
păcat c-atâta pot!
La ghenă
Un bărbat aruncând
în spatele blocului
pomul gătit de Crăciun,
bradul acum despuiat
de globuri şi beteală,
ca o jalnică femeie goală,
ca o-ndrăgostită neghioabă,
care-a crezut în steaua-podoabă
pusă de el în vârf
la vreme de sărbătoare...
Vântul se chinuie să doboare,
dar uite, nu cad
câteva nuci poleite,
nişte fructe nepotrivite
ajunse găteală în brad,
pentru încă o soartă de pom înşelat...
Nucul, frunzişul lui des,
plin de rod,
plin de nuci,
s-a trezit toamna
cu crengile, frunzele-n glod,
bătut cu bâte şi furci
pentru-a fi jefuit,
vezi, Doamne, cules ...
Mincinoasă viaţă
în toamnă şi iarnă,
pentru placul de-o clipă,
pentru ce-i menit
sărbătorii în pripă...
Straniu declic!
Un brad înşelat cu podoabe
rămas doar cu nuci poleite,
întâmpină la ghenă zorile albe
fără să fi învăţat nimic.
Mâine
Mărturisesc, mă disperă oricând
unul şi acelaşi cuvânt: „Mâine”,
un fel de început de cap fără trunchi,
care există, dar nu există,
care dă de-a dreptul sau cu straniu ocol,
care e plin pe cât e de gol...
„Mâine” - zădărnicind sau născând
adevăruri/ poveşti,
o promisiune de puşti imberb,
ticăitul neauzitului ceas,
nici substantiv, nici adverb,
în care nu ştii dacă mori sau trăieşti,
încremeneşti sau faci înc-un pas.
Gândurile cad ca-ntr-o ceaţă...
Despre „Mâine” nimeni nu ştie
nici în eter, nici pe hârtie -
sau ce ştie, n-ar vrea să spună,
cum că el e cealaltă faţă,
cea nevăzută din Lună...
„Mâine”, un fel de cifru în Braille,
fiindcă e orb cine citeşte,
fiindcă e mut cine-l pronunţă,
fiindcă e surd cine-l ascultă...
Te pipăi cu bucurie ocultă
şi nu-ţi rămâne decât în rugă să cazi
murmurând: „Mulţumesc, Doamne,
pentru Ieri, pentru Azi!”
Passionaria Stoicescu
