Simple vorbe - editie speciala / Minutul de carte

„Cronicile din Haragauli”

        

La Tbilisi

      „Călătoare”, ca titlul unei cărţi ale ei de poeme, Zaira Samharadze a văzut multe tărâmuri, dar a fost şi a rămas prinsă cu adevărat între două: Georgia şi România. Între ţara ei de baştină şi cea de adopţie, România, unde paşii iubirii de-o viaţă pentru regretatul şi neasemuitul ei soţ, filologul de marcă, Alexandru Calciu, cu care a trăit împreună peste jumătate de veac, s-au ţesut punţi trainice şi de neuitat. „Drumul în depărtări mi s-a-necat/ Ce-am luat?/ Pământul georgian care curge prin mine,/ Aerul pe care-l port în chip de suflet?/ şi cuvintele către dărnicia copilăriei”, scria poeta cu sinceritate, în România, tânjind după Georgia, iar acum, stabilită definitiv în Georgia, după România.

Ca să-i ostoiesc puţin dorul de prieteni şi de toate cele româneşti, i-am făcut o vizită la Tbilisi şi la Kroli, la casa părintească din munţi, în ţinutul Haragauli. Bucuria revederii cu ea şi cu sora ei, Marina, reazem preţios fără de care i-ar fi greu să se descurce la anii ei cei mulţi, frumoşi şi zbuciumaţi, a fost cu treceri de la lacrimi la zâmbete, de la poveşti la reculegere. În Tbilisi, pe strada ei luminată de sferele roşii ale rodiilor pe care le-am văzut pentru prima dată crescând într-un copac, lumea era calmă şi prietenoasă. În noul ei cămin aranjat cu gust şi artă, aşa cum fusese şi casa primitoare din România, aceleaşi icoane şi tablouri deosebite, aceleaşi flori pe mica terasă, aceeaşi curăţenie şi ordine păstrate cu stricteţe de ea şi de sora ocrotitoare, mai mică decât Zaira cu 16 ani şi alintată „Gogo”- „fetiţo”.

Drumul în marele oraş l-am făcut rar, dar mi-au atras atenţia în mod deosebit surâsul blând al oamenilor, mulţimea de culori, râul Kura, pe malurile căruia este aşezat Tbilisi-ul. Cu o primă atestare documentară în secolul IV e.n., oraşul actual e unul modern, înglobând în el şi oraşul vechi şi edificiile contemporane. De aici aerul boem, casele  cu balcoane vechi, multicolore ( precum aceea în care s-a născut Zaira şi pe care am vizitat-o, copleşită de amintirile ei din copilărie), bisericile, barurile şi cafenelele, toate înecate într-o lumină calmă, ajutând vechiul şi noul să se întrepătrundă. Chiar dacă renovarea era în plină forţă, ea nu afecta prea mult  traficul. Pe jos sau cu taxiul, am admirat copaci şi plante crescând în România doar la grădina botanică, aici aflându-se în mediul lor natural cu climă subtropicală: chiparoşi, mimoze, rodieri, măslini, gunabi, al cărui fruct, amintind la gust şi formă un  mic măr combinat cu corcoduşa, l-am mâncat întâia oară în viaţă, multele parcuri coexistând cu pieţe vechi, Catedrala Sameba, a treia cea mai înaltă catedrală ortodoxă din lume, îmbinând arhitectura tradiţională cu detaliul bizantin, toate mi-au hrănit ochii şi sufletul, desluşind-o încă o dată prin splendoarea şi bunătatea lor pe prietena mea georgiancă, Zaira.

        La Kroli

Părinţii şi străbunii Zairei au fost munteni, trăitori în zona muntoasă a Georgiei, din ţinutul Imereti, aproape de Caucaz. Tot acolo am descoperit şi micul orăşel Haragauli, cu oameni mândri, frumoşi la suflet şi chip, dând un procent însemnat de intelectuali georgieni contemporani. şi cum n-ar fi fost aşa, când aerul zărilor e curat, limpezit de ape repezi, de păduri de castani şi corni, de aluni şi nuci, de adierea vântului, care nu stă o clipă? „Kroli”, numele satului de pe vârful muntelui unde există minunata casă a Zairei, moştenită de la părinţi, asta şi înseamnă în georgiană - „adiere”.

O casă de ţară, numită impropriu aşa, pentru că acolo, pe piscul înverzit, ultima aşezare de pe creasta muntelui, unde străjuieşte un tei de câteva sute de ani, ale cărui „rădăcini luminează în verde”(aşa l-a perceput ochiul poetei!), există electricitate, apă curentă, termopane, camere înalte şi spaţioase de 5 metri înălţime, parchet şi faianţă, şeminee, utilităţi moderne pentru o şedere amintitoare de vrednici părinţi şi strămoşi, iubitori şi îngrijitori de credinţa în Dumnezeu şi de natură. Zaira, vărul ei, Meupe, zis Mama Dosite, catolicosul diasporei georgiene din Bruxelles, soţul ei, Alexandru Calciu, când încă mai trăia şi venea aici, în a „doua lui  patrie” (vorbea georgiana la perfecţie ca un excepţional hispanist ce era, limba georgiană având multe în comun cu dialectul spaniol basc), s-au îngrijit în timp să cimentuiască drumul de piatră şi ţărână, ca urcuşul la „casa din munte” să fie mai puţin anevoios vara şi iarna.

Cu splendoarea locurilor în ochi şi cu frica în sân, privind din spatele şoferului unei maşini 4x4, priceputul Abo, nimeni altul decât secretarul catolicosului, am urcat şi am coborât dimineaţa şi seara drumul spre Kroli. Valea aceea cu toate satele din ţinutul Haragauli era ca un tărâm de basm: în zori, desfăşurându-şi splendoarea din ceţuri, sub un soare la început zgârcit, apoi fierbinte în drum spre Kutaisi, iar seara, luminată feeric de becurile caselor din satele aşezate în terase, dar şi de stelele cerului sclipind până departe, spre munţii  Caucaz. Drum de ţară pe care n-am văzut vreo hârtie aruncată, vreo sticlă pet sau vreun gunoi. Tomberoane închise străjuiau drumul până în vârful muntelui, vorbind despre civilizaţie şi bună creştere.  De altfel, curăţenia de dinafară era semnul celei de dinăuntru. Nu găseşti acolo mită, bacşiş şi alte ticăloşii contemporane mult prea prezente la noi.

Ca o făptură credincioasă în Dumnezeu, Zaira cea văzătoare de „Culoarea rugăciunii”, tot pomenea în România de „mica mănăstire de acasă”, de la Kroli.

Da, până să ajungi la casa din vârf, înaintea ei, străjuind-o, e o altă „casă”, una „de rugăciuni”, tot vestigiu al casei strămoşeşti. În ea stă o măicuţă cu strai monahal, cu blagoslovenia firească pentru oricine calcă pragul acelui sfânt locaş. La intrare, pe peretele din dreapta străjuiesc icoane mai vechi şi mai noi, lumânări şi sfeşnice mereu aprinse, iar pe peretele din stânga stau drept mărturie a binecredincioşilor strămoşi, fotografiile şi portretele lor îngălbenite de timp. E semn că  Zaira a avut şi are la cine se închina: pretutindeni e bunul Dumnezeu ocrotitor şi străbunii ei, care au învăţat-o să fie generoasă, credincioasă, iubitoare de naturaleţe, adevăr şi obârşii,   adică oriunde s-ar afla să nu-şi uite niciodată neamul. În camera din mijloc, trapeza, cu iarăşi icoane multe pe pereţi, cu o masă mare şi scaune  pentru celebrarea unor evenimente şi pomeniri bisericeşti, se adună cei ai satului sau din împrejurimi, atunci când e cazul. şi acest loc e dotat cu baie, toaletă, tot tacâmul pentru un trai civilizat şi curat, chiar dacă pe acolo, câteodată, poposesc şi sălbăticiunile muntelui.

La altarul micii case de rugăciuni m-am închinat şi eu şi am aprins lumânări făcute de mâna maicii trăitoare în ea, mulţumind proniei cereşti că paşii m-au adus până acolo, că stăpâna minunatului loc şi locaş e buna mea prietenă, Zaira,  şi că îi datorez experienţa acestei nesperate călătorii.

„Cronicile din Haragauli”

Iubesc oamenii care sfinţesc locul şi fac asta nu doar prin grija faţă de pământ şi  de trupul trăitor pe el, ci şi pentru spiritul şi cultura lor. Haragauli e un tărâm de munte al Georgiei, e o zonă bogată în intelectuali de seamă, iar ei, neobosiţi, au cercetat şi cercetează istoria, geografia, limba, folclorul, obiceiurile, oamenii de seamă ai locului. O astfel de încercare au făcut-o şi în cartea „Cronicile din Haragauli” în curs de apariţie la editura „Homli Eu” din Kutaisi, Georgia. Zaira a organizat o întâlnire cu unii din autorii cărţii chiar la Haragauli, într-o şcoală, dar fiind o perioadă de vacanţă mulţi dintre cei solicitaţi nu s-au aflat în localitate.       Cartea, gata de tipar, cuprinde articole interesante din istoria zonei, cu toate satele din jur: Bazaleti, Kiţhi, Kroli, Ilemi, Moliti, Verthuceala etc. Ea e alcătuită din două părţi: 1. Istorie şi arheologie; 2. Cultură şi artă. Autorii „cronicilor” sunt istorici, arheologi, preoţi, medici, scriitori. „Această regiune iubeşte poezia. Sunt câţiva poeţi consacraţi şi mulţi poeţi naivi”, m-a asigurat prietena mea. I-am  dat dreptate, pentru că locurile au o poezie vădită, a naturii sălbatice şi totodată prietenoase omului. Am aflat apoi legenda numelui Haragauli. „În 1771, un neamţ, Ghiuldenştedtis, a descoperit ruinele unei cetăţi, numite Gargauli. De aici ar veni Haragauli. Despre ţinut, el a menţionat plantaţiile de porumb (alb!), viile cu diverse soiuri de struguri (cel mai bun şi recunoscut vin georgian e Saperavi!), crescătorii de oi din zonă prelucrând cu meşteşug o lână recunoscută pentru fineţea şi tăria firului, vânătorii umplând tarabele negustorilor cu vânat gustos, iar albinele din Caucaz, cu cea mai lungă trompă din lume, ceea ce le face imune la bolile speciei, dând cea mai parfumată miere din florile de castan domestic”, mi-a tradus prietena mea.

Apoi m-a atenţionat asupra impresiilor unui alt călător, de data aceasta francez, Jean Chardeny, uimit de viţa de vie din Imereti, de fructele excepţionale ce cresc aici: rodii, mere, pere, prune, piersici, smochine, castane comestibile, coarne, fructe de pădure. Porumbul alb e deosebit de gustos, iar turtele care se fac din el, sunt un fel de mâncare cu totul aparte. Alte articole descriau frumuseţea fizică a locuitorilor ţinutului, talentul nativ pentru muzică (armonia desăvârşită pe mai multe voci) şi dans (graţia femeilor dansatoare plutind ca nişte lebede şi sprinteneala, ritmul nebun şi figurile aproape acrobatice, pasionale ale dansatorilor). Zaira însăşi se află în carte cu pagini despre neamul ei, cu mulţi preoţi şi învăţători, dedicând  calde poeme memoriei acestora.

Tot din ”Cronicile din Haragauli” mi-a tradus fragmente ale unor lucrări scrise  de etnografi, istorici şi folclorişti  despre „lâna de aur şi mitul lui Iason” pe aceste locuri, amintind operele unor mari istorici ai antichităţii (Strabon, Marcus Terentius, Patrocle ), care au afirmat în scrierile lor că Iason „ar fi călcat” aceste meleaguri brăzdate cândva de apele vijelioase ale râului georgian Rioni, astăzi Pazisi, cel cu 120 de poduri.

Poduri de râuri,  poduri  de case, poduri de suflete… După această călătorie        m-am bucurat, m-am întristat şi iarăşi m-am bucurat… Am văzut oameni şi locuri noi, timpul mi s-a părut scurt şi nedrept. Minunat e că georgianca mea nu şi-a trădat iubirea pentru România şi pentru prietenii rămaşi acolo, dar mai ales nu şi-a trădat iubirea pentru menirea ei, scrisul, poezia, oriunde s-ar afla şi oricâţi ani ar avea.

Passionaria Stoicescu

Zaira Samharadze

Strigătul munţilor

Stau pe ruinele bisericii

şi privesc poienile deschise.

Câinele se gudură.

Sunt singură ca de obicei.

Oare cunosc preţul singurătăţii?

Ruinele îmi vorbesc despre sacrificii omeneşti,

Pietrele vuiesc...

Să fie oare semn rău?

Fără duşman nu există război,

Dar unde e duşmanul nostru?

Ruinele tac.

Mă ridic şi caut cărarea spre vârf,

Un urcuş şi un coborâş –

Bineînţeles că aleg urcuşul.

Sui tot mai sus, unde soarele bate puternic,

Dar acolo e ceaţă şi aerul greu de respirat.

O, munte, încălzeşte-mi sufletul,

Ajută-mă să rostesc iar cuvinte de iubire,

Pământul să fie iar în sărbătoare,

Încunună-te cu laurii Libertăţii, ai Victoriei.

O lumină dăruită lumii

Am împărţit timpul totdeauna la doi.

Cu el visele pot zbura,

Se pot contopi cu poezia:

Ziua numai astfel ştie să fie plină,

Nerisipită în bucăţi.

Merg printre taine,

Cu mine să mă întâlnesc

La răscruce de destin.

A fost şi este în Dumnezeul din mine

O lumină dăruită lumii

Care înseamnă povestea mea.

La izvorul dorinţelor

De-o viaţă îmi caut drumul

şi încerc, ce bine pot să strig!

Încearcă şi tu!

Rădăcinile teiului luminează în verde

Ieri credeam că lumina este eternă,

Că ziua aduce noaptea şi întunericul ziua,

Dar unde duc toate acestea?

Ce se întâmplă cu noaptea, cu întunericul?

Vreau să ajung la izvoarele părăsite,

Să cuprind poienile sihastre:

şi dacă voi găsi ce caut,

Te voi chema la piatra de temelie

şi voi povesti copiilor adormiţi

Pe cergi de ierburi,

Până se vor trezi, la cântatul cocoşilor.

Sub noi este pământul

Unde ne ducem toţi,

Dar sus, sufletele noastre

Deschid tot ce ne-a închis suferinţa.

Zâmbeşte cel nevăzut de noi.

Să nu fim îngenuncheaţi…

E toamnă,

Rădăcinile teiului luminează în verde.

O să vin eu la tine

Vreau să mai rămâi acolo, să nu dispari,

Să veghezi locul unde am auzit că moare primăvara.

Eu nu mai ştiu unde începe şi unde se termină poiana.

De aici nu pot să cuceresc drumul care mă aşteaptă.

Cred că tot eu voi veni la tine, fiindcă tu nu mă chemi.

O să mă îmbrac şi înarmată am să merg pe drumul

De mine ştiut, unde a iarbă miroase şi o să mă pierd.

În bisericuţa albă pe care o voi întâlni,

O să sărut florile târzii şi, vai,

Mă tem să nu ne înmormânteze cerul pe amândoi.

Aşa că te rog, nu porni spre mine,

Vin eu la tine şi poate, împreună, o să salvăm

Primăvara.

De dragoste

Pe nisipul pârjolit de soare

Am scris numele tău,

Atunci când şopteam tainic frunzelor.

Am îngropat prima scrisoare-n nisip,

Dar vântul a dus-o departe,

Iar când după multă vreme am găsit-o,

Hârtia era albă ca în prima zi. 

Şi eu m-am născut in România 07.07.2018

La „Centrul Cultural al sectorului I” , în cadrul Seratelor „EMINESCU, JURNALISTUL” ,

"Lectură publică de poezie, desfăşurată la Clubul Seniorilor din Bucureşti, sectorul 1, sub egida Filialei Poezie din cadrul Uniunii Scriitorilor din România." 20 feb.2018