De sub apă

Nici măcar ochii mei

nu seamănă unul cu altul:

cel mic, stângul,

se simte solidar cu inima

şi vrea să vadă alene

cât mai puţin,

de aceea e mai închis,

uneori o lacrimă

sticlindu-i în gene...

Nici sânii mei nu-s la fel:

stângul - cel supt –

e mai mare,

cu boaba sfârcului grea,

c-a hrănit gura fiului,

gura altei vieţi

din viaţa mea...

De sufletele mele, ce să mai zic?

Nepereche nu doar ca număr,

ci ca nimic...

Nu râdeţi, e de plâns:

într-un singur trup

să ai atât de multe suflete

cu foame de lup,

într-un tărâm în care

au fost exterminate

nefericitele fiare...

Dar toate astea vă scapă...

Sunt Poezia

şi vă vorbesc de sub apă.

Geamăna

Nu te duce-n octombrie,

femeie,

la mare -

îţi va scoate ochii

cu imensul semn de-ntrebare

al valurilor ei disperate,

când sărutând,

când scuipând

plajele de nisip

fără răspuns la neştiutul “ceva”...

Va fi oglinda ta

pentru cel mai tulbure chip,

pentru cel mai tulbure suflet

hăituit în adânc şi-n afară,

va fi geamăna aceea

infinit neştiută şi solitară...

Dar dacă ai ajuns acolo,

umple-te de durerea ei trufaşă,

când o vezi biciuindu-se

de una singură

cu propriile valuri

în chip de cravaşă!

Plângi cu ea când

plânge în dedesubt

ca un uriaş, lichid frupt

fără de sâmbure,

cu sufletul în chip de trup

sau trupul torturat

în chip de suflet tulbure,

nicicând împăcat,

nicicând liniştit.

Şi dacă totuşi eşti

în octombrie la mare

acceptă-te vulnerabilă,

înţelege-te trecătoare

sub ţipătul de pescăruşi, meschin,

sub cerul când ploios, când senin,

care-n punctul departe şi bont

botezat “orizont”

s-ar uni cu apa nebună…

E o minciună!

Cei ce se-ncumetă

să o afle, s-o ştie

doar îi zgârie sau îi mângâie

pielea lichidă şi străvezie

şi-i sorb lacom ceaţa

sau soarele şiroind din pieptul ei

ca o inimă-n zori,

şi-şi zic pompos şi bărbăteşte

n a v i g a t o r i -

pentru că nu vor înţelege niciodată

ce-i cu ea,

ce lumi adăposteşte,

mulţumindu-se numai cu suprafaţa.

Klimt

De-a înecatul în verticale flori

în mări verticale de verde

de-a privitul prin ferestre mici

pentru a spune

cât de neputincios e ochiul

în faţa culorilor

şi-a propriului suflet

De-a înecatul în mângâieri purpurii

de-a şlefuitul de sărut

cum numai un fiu de giuvaergiu poate

de-a gătitul regeşte

cu paftale de galben

în geometrii subjugate

din cercuri

triunghiuri

dreptunghiuri

pătrate

dezordonat ordonate

pe corpul cel mai geometric

al iubirii

De-a extazul încremenirii

de-a cea mai păcătoasă sfinţenie

de-a sufletul-trup în prim plan

de-a fără perspectivă

de-a somnul în trezie

de-a ţeapănul în derivă

şi de-a o mie de muzici în muţenie

K L I M T

Privesc deci simt

Cu nimb

Eu plou

și nu-i nimica nou…

Câte mai mult,

câte puțin

conjug cu norii

pe ”devin”.

Clipă de clipă

mă tot schimb –

când neguroasă,

când cu nimb,

fugind,

plutind

sub bolta-nalta

mereu o alta,

tot o alta…

Sângele meu

scrie o hartă

a unui cer ce-l port,

mă poartă

de colo-colo ca pe nori,

fie amiază,

fie zori,

gând,

trup

și suflet schimbător.

” A sta”

nu-ncape în decor:

tun,

fulger,

ning

și plou…

Da, plou,

sunt nor

și nu-i nimica nou…

Pe cerul îngăduitor,

în turmă,

singură,

trec,

zbor,

dar niciodată-ntâmplător,

doar pătimașă,

doar cu-un dor.

Predicat

Plouă…

Acest verb impersonal mă jicneşte

pentru imprecizia lui

pentru laşitate

pentru lipsa de culoare…

Nu-şi asumă nimeni ploaia

ca atâtea altele -

n-are nimeni chef să schimbe ceva

şi poate nici putere…

Dar iată şi ruptura de lumină –

pe lângă că plouă

mai şi fulgeră…

Nimeni nu-şi asumă vreo vină!

Ea?

Tu?

El?

Care?

Umede şi moi sunt impersonalele în mişcare

ca de exemplu această rece noapte de mai

în care singurătatea mă scrie

mă spânzură calm de funiile

subiectului “ploaie”

al cărui predicat sunt

măcar pe hârtie!

Strada Milcov

Ea trece dreaptă şi acum

prin ochii miraţi

ai copilăriei mele

cu umbra frunzelor de liliac

aidoma unor mici inimi

proiectate pe ziduri

Mireasma ei – acrişoară

de necoapte dude

de caise crude

de suflet sterpezit

sub nerăbdarea coacerii

Atingerea ei – furişul

în curte la Dica ţiganca

sub banca

unde legănam păpuşi

din porumb verde

cu păr din mătase

Sunetul ei – chiot

din nevinovata cruzime

cu care legam tinichele

de coada pisicii rele

a doamnei Ştainmeriţ

Cerul ei - scund

mersul tupilat

pe ţiglele garnizoanei

ruseşti din orăşel

să privesc prin lucarnă

ofiţerul beat

plângând la carceră

“Puşi com hir”

miorlăia doamna Ştainmeriţ

“Devuşca… siuda”

blogodorea Ivanul

“Să moară mama”

se jura Dica strâmb

cu toptanul

Glasuri prăvălite

ca-ntr-o fântână

limbi amestecate

toate

pe strada Milcov

care nici măcar nu era

strada mea

Dar numele ei însemna hotarul

dintre zbor şi colivie

sau dimpotrivă amesteca

drăgăstos şi confuz toate lumile

din copilăria tulbure

înecându-le

în apa ei vie

Passionaria Stoicescu