Despre interval, între dantelă şi decolteu

Incursiune printre triviale-joviale, cu Passionaria Stoicescu

Cândva, părintele semioticii, Roland Barthes (1915-1980), ne învaţa că în artă, ca şi în viaţă, totul e să găseşti intervalul, cu alte cuvinte să distingi între ce se poate şi ce nu se poate a fi dezgolit artistic. Privit astfel, intervalul, ca fenomen literar în jurul căruia se grupează literatura erotică, este mai degrabă arta de a ascunde, decât de a dezvălui secrete de alcov, fenomen cu atât mai sensibil cu cât „numai scriitorii foarte buni o stăpânesc”, după cum susţine, pe bună dreptate, N. Manolescu. Chiar dacă în ultimii ani am asistat la o explozie a literaturii erotice, uneori cu accente violent licenţioase, motiv pentru care criticul Cornel Ungureanu a numit chiar, mai în glumă, mai în serios, promoţia ’90 Generaţia Playboy, cu trimitere directă la publicaţia gestionată, la un moment dat, de Dan-Silviu Boerescu, care „şi-a ales semn de carte Iepuraşul” (Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Aula, 2007, p. 444), aspectul acesta particular al literaturii axate pe povestioare intime, ori pe o poezie în care „obscenitatea devine aproape religioasă”, cum susţinea Emil Brumaru într-un interviu acordat Irinei Boltaşu, în februarie 2005, pentru revista Cultura, nu este, din păcate, atât de generalizat cum l-ar dori iniţiatorii lui, din simplul motiv că, pe tărâm românesc, pudoarea faţă de situaţiile amoroase persistă, în ciuda unor decenii de relativă liberalizare culturală.

Aşa se face că între momentul de splendidă discreţie amoroasă, când eroul romanului Adela, de G. I. Ibrăileanu, îi săruta mâna pupilei sale, întâlnite la Staţiunea Bălţăteşti, din Moldova, nu ca de obicei, ci puţin mai sus, în intervalul dintre dantelă şi mănuşă, şi cartea Poftele. Dragoste în bucătărie, sex în bibliotecă (Nemira, 2006), a liderului generaţiei Playboy, diferenţa nu e de îndrăzneală, cât de măsură, astfel încât nu ne rămâne decât să ne întrebăm, retoric, desigur, dacă nu ar trebui ca şi erotismul să fie trecut prin filtrul culturii.

Reflectând asupra motivelor pentru care literatura erotică românească nu este atât de viguroasă, pe cât de „realistă şi neaoşă” este tradiţia folclorică, se poate broda la infinit, deplângându-se „pudorile mediului nostru cultural” care au făcut ca „drumul” cu pricina să rămână atât de injust. Motivele, ţin de tradiţie, de prejudecăţile religioase şi politice şi, desigur, de limbajul nostru literar excesiv gramaticalizat, ce a barat, multă vreme, accesul în literatura oficială a unor aşa zise „blăstămăţii”, sau „buruienoase”, cum li se mai spune expresiilor rostite, obligatoriu, la un pahar de vin, eventual „la spartul nunţii, în cămară”. Fenomenul este deopotrivă familial şi public şi a fost observat chiar de o autoare – ocazională – de „nudităţi şi crudităţi” de limbaj, Passionaria Stoicescu, într-un interviu acordat criticului Radu Voinescu, şi publicat, fragmentar în preambulul unui volum de catrene Decoltate. Triviale . . . Joviale (Bucureşti, Ed. Detectiv Literar, 2015) : „Mama era o fiinţă extrem de pudică, din gura căreia n-am auzit vreodată o prostie, o vulgaritate, în timp ce tata, cu o naturaleţe netulburată spunea lucrurilor pe nume. Un cântecel cu care, dragul de el, mă distra, copil fiind, era despre o Stăncuţă: Stăncuţa, Stăncuţa, o caut pe Stăncuţa / Pe ea, mânca-i-aş . . . ochii / Dar nu o pot găsi . . . – Vai, tată, râdeam eu fericită de descoperire, ştiu ce ai vrut să zici – Şi pentru asta trebuie să te dai aşa, cu curul (s.n.) de pământ ?” (p.8).

Cu asemenea antecedente personale, Passionaria Stoicescu (n. 30 aprilie 1946), poeta pe care Laurenţiu Ulici o vedea fixată definitiv „în zona sentimentului erotic”, având drept caracteristică „senzualitatea” (Prima verba, Albatros, 1975), consecventă acestei chemări, îşi explorează cu largheţe şi nesfârşită plăcere discursul liric, inclusiv în zona „ludicului nestăvilit”, barat adesea de un pudic şi inutil: „Mă scuzaţi”. Conştientă de ineditul situaţiei în care se expune, poeta îşi repudiază, nu cu suficientă convingere, această chemare, mai degrabă pentru „tabloul oficial” al istoriei literare, decât pentru a se justifica: „Ceva m-a reţinut să recunosc apetenţa mea pentru anecdotic şi interpretarea lui, fiindcă nu şade bine unei femei să spună ce-i de spus, vorba regretatei mele mame. Apoi mi-a trebuit ceva timp să reflectez eu însămi de unde mi se trage ludicul nestăvilit . . . „ (op.cit., p. 7). Aşa se face că, la mijlocul anilor ’70, în plin îngheţ ideologic, după pilda dascălului său de limbă română de la Şcoala Pedagogică din Buzău, Tiberiu Bordea (căruia i-a şi dedicat un volum evocator – Limba română avea ochii albaştri ), care „practica umorul, calamburul, recita fabule şi moraliza cu discreţie” , poeta îndrăzneşte să atace, la rândul ei, literatura de gen, dedicând epigrame „şefilor ierarhici, unor autori şi confraţi”, adesea nu fără urmări, oricum cu suficient succes pentru că, susţine Passionaria Stoicescu: “Lumea nu e ruşinoasă deloc, doar se preface, după cum îi dictează spaţiul, timpul, ba chiar interesele” (ibidem, p. 23).

Evident, că la timpul respectiv epigramele costau, căci, nu-i aşa ? : „Nu e curajos cine vrea, ci doar cine poate”, dar curajul de a (te) auto/ironiza, uneori chiar la modul trivial , cum lasă de înţeles criticul Radu Voinescu, era salvat de o anumită inocenţă, o comedie jucată cu succes de autoare în faţa „Onoratei instituţii”, căreia i-a demonstrat, cu argumente, că un text „cu atâtea imperfecţiuni”, cum era „cronicheta de iarnă” care circula pe culoarele fostei Case a Scânteii, nu ar fi putut fi scris de ea, autor cu atâtea performanţe omologate (în poezie, proză, literatură pentru copii şi chiar traduceri ! ).

Cert, este că activitatea „ambivalentă” a autoarei (cunoscută) de literatură pentru copii, a continuat până în zilele noastre, când, paradoxal „spusul pe de-a dreptul a cam stins luminiţele poantelor”. Rămâne însă esenţa acestui gen literar, „un dar al momentului”, susţine Passionaria Stoicescu, ce riscă să se ofilească şi să se aplatizeze în mijlocul atâtor „pietre scumpe care îţi pot obosi văzul”. Azi, chiar şi spiritul „corosiv”, ironic şi parodic, cum era percepută odinioară epigrama ne lipseşte din simplul motiv că a dispărut însuşi obiectul băşcăliei. În plus, dacă e vorba de limbaje literare, se pare că literatura noastră erotică, la fel ca şi ruda ei mai „excentrică”, literatura pornografică, ar trebui să se supună unor „coduri de evaluare”, desigur în curs de elaborare, altfel vulgaritatea, agresivitatea de limbaj şi gândirea promiscuă riscă să ne invadeze şi chiar să ne sufoce. Pentru a dovedi că Passionaria Stoicescu a intuit intervalul propice între artistic şi vulgar, iată o mostră de „anecdotă nelaică”, adecvată la actualitate : Pe uşă, la biserică, scria : / De ai păcate intră, nu mai sta ! / Iar dedesubt, cu ruj, notat mai mare : / De n-ai, sună la numărul . . . Cutare !.

Privită în ansamblu, culegerea de epigrame Decoltate, a Passionariei Stoicescu (întreprindere, inedită la noi, până în acest moment !), indică, alături de curajul unei femei – şi scriitor onorabil, pe deasupra – de a se expune „în gura lumii” , rostind ceea ce societatea, de regulă, condamnă, în scrisul feminin, şi o anumită tendinţă, de „a se juca” sau chiar a se „răcori” faţă de o situaţie şi o poziţie (literară) „neconvenţională” : „Chiar dacă spinarea mi-e bătucită de ani, nu doresc să mi se pună în cârca obosită ceea ce n-am făcut” (op.cit., p. 36). În acest sens, autoarea rememorează, în interviul-confesiune, ce prefaţează cartea, o serie de texte, mai vechi şi mai noi, unele de o prospeţime inocentă, ce fac concurenţă Decoltatelor. Fără a fi neapărat triviale, epigramele din „epoca de aur” redate în carte, indirect, ca exemplificare a unor situaţii limită, surprind prin îndrăzneală şi sinceritate, mai ales că, unele „au fost rostite public, chiar în sanctuarul purităţii ideologice, respectiv la Cercul Militar bucureştean. Iată un catren, dedicat „veteranului” epigramist Al. Clenciu : Privindu-l, mă gândesc la un dicton / Geniul naturii e compensator. / Dacă i-a dat şi spirit şi creion / Cam ce îi va fi luat în schimbul lor ?. Reacţia maestrului, surprins neplăcut, „roşu la faţă şi jumătate lezat, jumătate amuzat”, este de o sinceritate dezarmantă : „Şi ce-aţi fi vrut, doamnă, la 70 de ani ?”.

Revenind la opera cu conţinut licenţios a poetei, concentrată în ediţia liliputană, publicată de Editura Detectiv Literar, şi care beneficiază, la bonus, de o selecţie de caricaturi în acelaşi registru, uneori erotic, adesea simplu social, semnate de Costel Pătrăşcan, nu putem decât să observăm că Passionaria Stoicescu rămâne în poezia tradiţională, ca şi în creaţia non-convenţională, aceeaşi fiinţă duală, auto-descrisă cu atâta har în cel mai recent volum al său (Altceva decât semne, Bucureşti, e-Literatura, 2015) : Câtă trudă / Să te suprapui exact / peste femeia care / a hotărât hazardul să fii / Cu diavolul să faci un pact, / de fapt cu genul masculin, / ca să te bucuri mult, puţin / de acrul măr . . . (Femeie, op.cit., p. 33).

Surprinzător, poeta ezită să pedaleze excesiv pe registrul „trivial”, trasată a priori de critic, chiar dacă acceptă că : „M-a bătut gândul, dar bătaia din expresie e un avertisment . . .” (Decoltate, p. 34). În consecinţă, include în culegere mult mai puţine catrene ce s-ar putea înscrie strict în definiţia „clasică” a genului, fără însă a se îndepărta prea mult de tema enunţată. Iată o mostră de îndrăzneală, fără perdea : Cu celibatul nu-i o jucărie, / el dându-şi pe din două „acţionarii” :/ Celimbatarii-s o categorie, / o alta rămânând celabatarii! (Despre celibat, p. 117). Din aceeaşi categorie, mai semnalăm Motivul : Cred că motivul pentru care / „ceri mâna” la însurătoare / e unul simplu şi cinstit: / de mâna ta te-ai plictisit! (p. 114). Din fericire, spre uşurarea celor excesiv pudibonzi, nu toate epigramele Passionariei Stoicescu lovesc obligatoriu şi nemilos, la centru, poeta practicând pe alocuri calamburul, aluzia, chiar madrigalul. Iată, una cu substrat „etnic” : Sfidând pedeapsa şi arestul, / un puradel pe tetea-ntreabă : / -Mo, nu luăm trenu’? / - Ho, nu-i grabă / Întâi loăm şina . . . şi-apoi restul ! (În gară, p. 47). Din aceeaşi categorie, mai face parte şi Etimologică : Ce-i o moluscă ? Vechiul sens mai are / un altul nou, în fond o adaptare / „Moluscă” e şi-o ea, ce-n ”mall-uri” zace / şi-ţi „uscă” banii cumpărând ce-i place! Adesea, sub marca voioşiei stă şi-un pic de nostalgie : Ciorapii cu chilot sunt „epitaful” / compus când a murit „portjartierul” / şi-a luat cu el şi cinematograful / ce aduna odată cartierul.

Firesc, în acord cu tema anunţată, predomină epigramele ce trimit la relaţia, niciodată epuizată faptic, dintre sexe, poeta având grijă să nu omită nici o categorie de vârstă, şi nici o meteahnă mai evidentă. De la vârsta a treia, la tinerele, se ştie că toate femeile bârfesc: Două babe-n parc pe-o bancă / pe a treia o bârfesc: / - O vezi p-asta ?/ O ţărancă ! Plină de noroc porcesc ! / Are moş da-i ticăloasă, că-l înşală cu-n nătâng / iar ieri seară-n drum spre casă, / trei au violat-o-n crâng! ( Invidie, p. 87) , sau, la nevoie, se răzbună amarnic : - Când ne certăm, înjur / mă scoţi din minţi / Tu cum de faci că nu-ntreţii duetul ? / - Mă duc şi frec minuţios closetul / cu clor . . . şi periuţa ta de dinţi. ( Răzbunare, p. 67). La rândul lor, bărbaţii aspiră după aventuri tomnatice (Când după nuntă „fapta”- i consumată / el, moş, ea bobocel, nevrând a plânge / - Vom face-o des ? şopteşte-npurpurată / - Fii realistă ! Pentr-un an . . . ajunge! – Realism, p. 61), dacă nu cumva la amoruri ilicite : Reţeta pentru cel căsătorit / de-a fi măcar odată fericit / e simplă : nu să-şi pună pofta-n cui / ci . . . să nu afle jumătatea lui! (Reţeta, p. 43).

Nu sunt uitaţi nici cei „pe dos”, blondele – eterna poveste-, ori, după caz, confraţii îndrăzneţi : Dezamăgită, tipa îi spunea / unui epigramist, după amor: / - Speram să mai posezi şi altceva, / nu doar atât, umor la purtător! (p. 97). Putem spune că, tematic, în catrenele, cu adevărat joviale şi, incidental, dar îndestulător de triviale, ale Passionariei Stoicescu , umorul înlocuieşte cu succes fanteziile sexuale confirmând teoria că, în artă, ca şi în viaţă, femeia domină, fără a forţa sexul „tare”. Se poate spune chiar că, inclusiv prin lipsa de prejudecăţi, femeia e superioară la capitolul fantezie, dacă nu şi la creativitate : Citesc şi scriu, notez fără ruşine / „epigramând” în genul trivial / Vorbeşte clar redactorul din mine / precum că-s obsedată . . . textual !(Obsesie, p. 39).

Dacă în vremea lui Creangă, băşcălia, spiritul „corosiv” au produs emoţii la Junimea, pe motiv că e o „blăstămaţie” să-l implici pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru în teribila recoltă de „mădulare” crescute pe ogor ca ştiuleţii, azi, în epoca „libertinajului” mediatic, e parcă şi mai greu să smulgi aplauze din „crudităţi şi nudităţi”. Şansa unui autor de acest gen, bărbat sau femeie, nu e vulgaritatea şi nici, până la un punct, trivialitatea, ci intuiţia intervalului, a spaţiului secret dintre dantelă şi decolteu, unde se produc cele mai multe impudicităţi, căci, ne reaminteşte tot Passionaria Stoicescu: „Gândea o Evă şugubeaţă : / - Ce diferenţă de textură/ e între penis şi-ntre viaţă ? Clar ! Viaţa este mult mai... dură! .