POEZII

Somnul

El izvorăşte ciudat

din muntele ce creşte

vrăjitoreşte

înapoia ochiului minţii –

se bucură demonii,

se întristează sfinţii

când prin prundişul de vată

incolor şi mut saltă…

De fapt se albăstreşte fără să ştii,

se-nvolburează în vinete câmpii,

trece în roşu aprins

de la sângele unui monstru ucis

sau al unui duşman neprins

ce patrulează pe maluri…

Duce în valuri morţi şi vii,

îmbrăcaţi sau nuzi –

strigi, strigi dar nu te auzi,

ba chiar zboară propria ta făptură

plutind

la picior cu pietre de moară…

La acest zănatic zbor

nu ştiu cum eşti propriul tău spectator,

cazi şi te ridici din valuri

plin de cea mai îndurerată iubire

sau de cea mai izbăvitoare ură,

de fapt patinezi pe un gheţar negru de zgură

şi dârdâi în jăraticul unui rug,

cineva te culcă în casa năruită a copilăriei

şi te trezeşte în viitorul tău coşciug…

Somnul (cu visul) le poate

pe toate

şi se face că apa lui seacă

de la un miros, un sunet,

o pernă căzută pe jos,

o bruscă rază:

halei-hap, lumea se reaşază,

realul s-a instalat,

s-a răsucit “acolo” în “aici”…

Te freci la ochi

rămas în aşteptare

prizonierul unor somnuri mici

până la somnul cel mare…

 Poem neterminat

Ştire de ultimă oră:

„În craterul unui vulcan activ

seismologii au descifrat un chip zâmbitor...”

Sunt şi cercetători

care îşi fac serios treaba sub soare!

Ceilalţi n-au timp sau nu vor

să caute alte surâsuri,

ca să nu se întrebe firesc

din ce pricină feţe,

suflete nu mai zâmbesc...

Gropi se cască aiurea

ca hâde guri de iad,

zâmbete, veselie scad,

iar atentatele n-au hotar...

Dumnezeu obosit îşi vâră degetele-n urechi

plictisit să audă”Alahu akbar”!

Micropoem

Copilărie –

Întrebi?Ce bucurie!

Bătrâneţe –

Răspunzi? Câtă tristeţe!

Ecrane

Plecaseşi părăsind corabia,

puntea ei de viaţă prea scundă,

preferând depărtarea

apropierii care scufundă...

Totul era nepregătit ca-n fiecare an,

inundaţiile se revărsau din ecran,

doar mocirlă şi viitură...

Am închis televizorul cu ură

şi m-am instalat la calculator;

mail-ul apărut era promiţător:

„Goleşte-ţi creierul!” aşa poruncea,

dar despre inimă nu pomenea...

Norii, stând să cadă, afişau averse,

gata să se reverse

măcar pentru o spălare pe dinafară,

o abluţiune subţire,

fiindcă pe uşa blocului

de la „Apa Nova”, ultima ştire

avertiza o nouă „ţeapă”:

„ Scuze!

Întrerupem alimentarea cu apă!”

Timpul, chiar timpul se uscase ciudat...

Măcar glasul tău să-mi fi picurat

drăgăstos în auz,

dar totul era confuz ...

În locul neştiut şi departe

te-am sunat ca din moarte,

te-am chemat ca din ceaţă,

în însingurata ta viaţă,

în şi mai însingurata mea rătăcire;

dar pe ecran diabolic apărea:

„Indisponibil în reţea...

Fără acoperire...”

Copilul şi Îngerul

-Ce ţi-ai dori?

-La Poli să râdă vara!

-Şi încă?

-Ploaie multă în Sahara!

-Dar pentru tine

ce-ai vrea să-mplinesc?

-Să văd prin oameni

ce simt şi gândesc!

-Copilule, ce vis nebun ai tu!

Poate va fi cândva, dar acum, nu!

Atingerea

Aceea dintâi

a fost de lumină

repovestită în Capela Sixtină

şi-abia târziu proverbul

„Îi dai un deget, el îţi ia o mână”

a-ngăduit atingerea păgână...

După ieşirea din tainiţa smârcului

a urmat boaba sfârcului

cu petala gurii

în toată grădina nemăsurii;

„rai” s-a întors pe dos

sub păcatul de jar

şi-a rămas „iar”

iar şi iar bun de ucis, de furat,

de păcătuit, de trădat...

Şi totuşi

la început a fost atingerea,

mirungerea,

împărtăşirea din sfinţenie

cu lumină...

Azi toate-au căzut în sluţenie,

în asumată vină

de atingere devălmaşă

de butoane,

de celuloiduri de telefoane,

de false ecrane,

cu false săruturi în siliconatul bot

pentru raptul lui „nimic”,

metafora contemporană a lui”tot”...

Lumina s-a retras ruşinată în noapte

nimeni nu mai are răbdare,

se culeg crudăciunile

în chip de fructe coapte,

se trece pe roşu în grabă

şi ne aflăm întruna în treabă

fără vreo treabă,

morfolind la vedere şi nespălând

rufele noastre murdare,

pielea aceasta de rând

Lumina care venea de la răsărit

s-a mânjit,

iar cea care venea de la apus

e prea sus...

Lumina Lumină

e de neajuns...

Cineva sună la sonerie

întrerupându-mă din reverie,

din poemul ca o atingere

sfântă până la stingere;

totul în mine e-nchis,

întunecat, de nescris,

doar vocea din interfon mă loveşte senină:

„Deschideţi!Sunt cu factura de la lumină!”