CONTEMPORANII NOŞTRI

Passionaria Stoicescu

„EXTERIORIZAREA MEA PRIN POEZIE NU E RĂZBUNARE,

CI O «RĂS-BUNARE»”

„Un ochi / o cameră vie de luat vederi”, „surugiu la cuvinte”, oficiind la altarul Sfântei Treimi Vers-Poem-Cuvânt, poetă, prozatoare, scriitoare de literatură pentru copii, traducătoare… Şi totuşi întrebarea ce nu-mi dă pace este dacă nu cumva scena românească n-a ratat o mare actriţă: declamă cu har propriile versuri, rosteşte cu aceeaşi bucurie a spunerii bancuri, epigrame, povesteşte, interpretând, întâmplări hazlii sau dramatice. Din irepresibila nevoie de a (se) comunica se exprimă la fel de bine şi prin linii şi culori – şerpuieşte caligrame, modelează ipsosul, împrăştie culorile preferate pe carton –, şi prin muzică şi ritm… Dar peste toate, ca un halo sau ca un curcubeu, se arcuieşte harul pedagogic… Doamna Stoicescu emană prin toţi porii dorinţa de a ţine o lecţie, de a găsi morala, de a îndruma – cu pasiune, cu foarte multă pasiune, aşa cum, premonitoriu, i s-a ursit prin propriul nume: Passionaria.

„Sunt fiica părinţilor mei…”

– Pentru început, vă propun să vorbim în „limba aducerii aminte”. „Adânc rostuită-n ţărână / Rădăcina s-a născut să rămână…”. Vă revendicaţi din ţinutul Buzăului şi ţinutul Buzăului vă revendică. Dar dacă săpăm mai adânc, peste ce dăm? Unde vă sunt rădăcinile, stimată doamnă Passionaria Stoicescu? Şi, dacă mi-e îngăduită o paranteză – de unde numele?

– Vă mulţumesc întâi de toate pentru şansa de a fi interlocutorul dumneavoastră. Cheful „sporovăielii literare” nu apare oricând şi la orice solicitare. Dar când întrebările vin din partea unui specialist în materie („La ora confesiunilor”, Edit. Pallas Atena, 2015), filolog de marcă, redactor-şef al unei prestigioase reviste contemporane de cultură şi literatură, o persoană cu fler, umor, simţ psihologic şi o artă aparte a dozajului dintre informaţie şi mărturisire, te simţi onorat de această luare în seamă.

Locul naşterii mele biologice este Bucureştiul, undeva pe la Bariera Vergului, din doi părinţi români. Mama, învăţătoare, provenea dintr-o mamă neştiutoare de carte, fiica primarului Niţă, din Gropeni. La rândul lui, „taica Niţă” se trăgea din spiţa unui haiduc, Junghibabă, spaima pe atunci a împrejurimilor Brăilei. Tatăl mamei, Nicolaidi Costa, pe care nu l-am cunoscut, devenit Nicolaie Constantinescu, era din Salonic, grec sau aromân. Un poem intitulat „Din Himerya” („Interogativul consecvent”, Edit. Cartea Românească, 1995) chiar aşa începe: „Bunicul meu era din Salonic / şi iarna totdeauna mi-a fost frig...”. Tata, diplomat economist, era rodul a doi părinţi intelectuali, români neaoşi: mama, cadru didactic cu specialitatea Arte şi meserii, iar tata, învăţător, şef de promoţie (1920) pe toate şcolile normale din ţară, fiul preotului Stan Stoica, un „copil din flori” al lui Al. Ioan Cuza. Bunicul patern a avut o soră, secretară a lui Nicolae Iorga şi directoare a Liceului „Mihai Eminescu” din Chişinău (1936-1937).

Reîntorcându-mă la mine, n-am stat decât patru ani în Bucureşti, am plecat la Buzău, unde tata s-a mutat cu serviciul (a fost o scurtă vreme directorul Băncii de Stat de acolo), apoi părinţii s-au despărţit. Cu mama şi fratele meu mai mare am plecat la Râmnicu Sărat, la o prietenă a mamei, colegă de învăţământ cu ea. În acest orăşel am făcut şcoala generală (7 clase şi 1 clasă de liceu teoretic). Copilăria de aici a fost una tristă şi plină de privaţiuni. Deşi în Râmnic am avut învăţători şi profesori foarte buni, care mi-au încurajat creaţia literară, mama m-a trimis la Buzău, la Şcoala Pedagogică de acolo. Voia să devin cel puţin cât a devenit ea şi, dacă doream şi mă ţineau puterile, să urmez apoi o facultate.

Locul naşterii mele culturale este Buzăul, cu profesorii minunaţi pe care i-am avut la Pedagogică (T. Bordea, N. Ţane, P. Cucu), cu cenaclul „Al. Sahia” de aici şi colegii mei, scriitorii de mai târziu: Gh. Istrate, Fl. Popescu, N. Cabel, N. Peneş, Al. Oproescu, cu Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” şi mentorii mei spirituali, Ion Caraion şi Ion Gheorghe. Vacanţele doar le petreceam la Râmnic, cu gândul la reîntoarcerea mai rapidă la şcoală, la internat, la activităţile culturale de acolo. De aceea mi-am recunoscut adolescenţa ca pe o perioadă de înflorire, o etapă fericită din viaţă, cu prima iubire, cu prima poezie publicată în „Luceafărul”, cu nenumăratele premii literare de la Olimpiadele de Limba română, cu alte premii la concursuri de teatru, muzică şi recitare sau la cele de atletism şi dans, de caligrafie şi pictură.

Părinţii mei au avut şi ei legături cu Buzăul: mama era născută la Căldăreşti (jud. Buzău), a fost o scurtă perioadă elevă a Şcolii Normale de fete din Buzău, a funcţionat apoi ca învăţător metodist la aceeaşi şcoală pe care am urmat-o mai târziu şi eu. Tata a lucrat la Bancă, a locuit recăsătorit după despărţirea de mama pe str. Bucegi şi îşi doarme somnul de veci în cimitirul buzoian Dumbrava.

Sunt Cetăţean de onoare al acestor ambe oraşe. Onoarea de a fi făcut parte din viaţa lor, cu oameni şi locuri, onorându-i cu cărţile mele şi cu multe acţiuni culturale la care m-au îmbiat şi la care întotdeauna am răspuns, sau propunându-le eu, ca redactor de carte pentru scriitorii locali, ca învăţătoare ce sunt sau profesoară de limba română, ca scriitoare, pentru copiii şi cadrele didactice din şcoli, în beneficiul cultural al celor două urbe.

Poate la Râmnicu Sărat m-am aflat de mai puţine ori, deşi acolo am locuit 16 ani, am lucrat în învăţământ sau ca instructor metodist la Casa de Cultura, dar la Buzău, din 1965, anul în care am absolvit şcoala şi până astăzi, am fost „obligatoriu” cel puţin de 66 de ori. Cifra reprezintă numărul cărţilor pe care le-am editat până acum, cu care m-am dus la fiecare apariţie, să donez una sau două bibliotecii şcolii pe care am absolvit-o, care m-a format, să-mi revăd dascălii, până au dispărut cu toţii, să mă întâlnesc cu elevii, să dedic cărţi acestei şcoli şi amintirilor mele de aici („Limba română avea ochi albaştri”, 2 ediţii, Edit. Editgraph, 1995 şi 2005).

– De ce „obligatoriu”?

– Aşa mi-a dictat sufletul. Aşa am simţit că mă pot recompensa pentru tot ceea ce mi-a oferit această „alma mater”, cu dascălii ei minunaţi.

Şi dacă am ajuns la „dictatura sufletului”, vă voi spune ce e şi cu numele. Sunt fiica părinţilor mei, şi fiecare a vrut să-şi pună pecetea personalităţii, „oful sufletului” lui, în numele meu. El nu e doar Passionaria, ci Evdochia-Passionaria, vădind clar două opţiuni de viaţă, două firi diferite, atât de diferite, încât nici n-au rezistat împreună.

Primul nume, Evdochia (pe care nu-l iubesc, fiindcă nu mă recunosc în sonoritatea lui cu aglomerări consonantice, sugerând o femeie rece, ţeapănă şi traducându-se prin „bunăvoinţă” faţă de semeni, orice ar face ei!), a fost dat de tatăl meu (de fapt, el a vrut să fie „Eudochia”, cum sunt scrisă în actul de botez!) şi-l dezvăluie a fi fost un tradiţionalist, un naţionalist, un creştin bun şi un om moderat, un cumsecade. „Dochia”, „Dacia” sunau pentru el firesc, ceva de-acasă. Aşa i-a dictat lui sufletul să mă numească.

Al doilea nume, Passionaria, a fost alegerea mamei mele, o nonconformistă, o internaţionalistă în ideile ei, o pătimaşă, extrem de vitală şi cu o dorinţă marcată de unicitate. Acest apelativ, „La Pasionaria”, grafiat cu un singur „s”, a fost de fapt nu numele, ci porecla luptătoarei spaniole Dolores Ibarruri, adică „pătimaşa”, „pasionata” în lupta şi crezul ei în victoria comunismului împotriva regimului frankist.

Mama a văzut în Dolores Ibarruri idealul ei de femeie luptătoare şi m-a „blestemat” pe mine să-l port. Aşa i-a dictat ei sufletul. Şi viaţa chiar a demonstrat că a trebuit să duc fel de fel de lupte şi să mă descurc, deşi n-am ieşit victorioasă în multe.

Sărmana de ea a avut de suferit toată viaţa de pe urma ideilor ei (a fost exclusă din Partidul Comunist după doar doi ani de membrie!), iar eu, ca fiică a ei, am avut un dosar de cadre „pătat” şi am suportat consecinţele, fiind marginalizată la „Litera”, dată afară de la „Ion Creangă”, cu cărţi retrase din librărie etc.

Şi totuşi, din cele două nume n-am recunoscut decât unul singur: Passionaria. Nici vorbă de idee comunistă, dar pasiune în ceea am făcut, fac şi voi face, cât cuprinde! Aşa-mi dictează sufletul! În cartea mea de proză „Puzzle”, apărută la Edit. eLiteratura, 2014, există o povestire, „Numele”, care este autobiografică şi exemplificatoare privind „teoria numelui” şi unele situaţii tragice şi comice legate de ea, forţa ocultă şi obligantă a numelui.

„Învăţătorul sau profesorul cu vocaţie trebuie să fie un actor”

– Mama „Priveşte de sus / Dintre cărţi / Cu un aer de Gioconda / Sentenţioasă” – permiteţi-mi să cred că învăţătoarea Virginia zâmbeşte, mândră şi mulţumită de numele pe care l-a menit fiicei sale! Urma să vă întreb ce spaţiu şi-a pus amprenta pe matricea dv. stilistică, dar, din cele spuse până acum, constat că în ADN-ul dvs. literar/cultural nu spaţiul este definitoriu, ci meseria de dascăl. Şi totuşi, prima încercare a fost la IATC! Scriaţi mai târziu: „Nu mi-am dorit să-mi fie viaţa film / Să intre derbedeii pe 5 lei (...) / Am rolul meu neprefăcut şi viu, / Un monolog de viaţă şi de moarte, / Nu mi-am dorit să fiu decât o carte / şi viaţa să mă scrie şi s-o scriu”.

– Şi această „încercare” se leagă tot de meseria de dascăl! În minunata şcoală pedagogică pe care am făcut-o, a existat în programa şcolară obiectul „Activităţi culturale”. Absolventul pedagogist pleca la ţară şi prelua căminul cultural, trebuia să facă serbări, să pregătească recitatori, să ştie să cânte, să danseze, într-un cuvânt să facă spectacol. Cum mă simţeam înzestrată cu toate aceste daruri – premiantă la concursuri de recitări, jucând cu succes în scenetele, ba chiar vodevilurile pregătite la serbările şcolare, dansatoare de forţă, o „artistă în devenire” imitând cu succes colegi şi profesori, mi-am încredinţat „visul” de a deveni actor, cui altcuiva decât dascălului meu de limba română, Tiberiu Bordea, „artist” desăvârşit în predarea acestui obiect. Chiar cu preţul de a se fi simţit trădat în materia pe care o preda. Nici mama mea n-a ştiut de această intenţie, care presupunea să-mi „jertfesc” repartiţia cu totul specială, pentru învăţământul superior, curs de zi, dată de Ministerul Învăţământului unor absolvenţi de excepţie, pentru rezultate deosebite la învăţătură sau talent artistic. Doar trei finalişti ai promoţiei 1965 au beneficiat de respectiva „şansă”. Doi au fructificat-o cu succes, fiind astăzi profesori universitari, autori de manuale şi cărţi de specialitate filologică sau pedagogică, iar eu am pierdut, dând examen la artă dramatică. Povestea acestei „pagube folositoare” e descrisă într-una dintre prozele mele de mai târziu. Locuiam la Râmnicu Sărat şi pe perioada examenului am tras, la Bucureşti, la sora cea mare a mamei, o băbuţă evlavioasă şi surdă care stătea pe strada Plantelor, lângă Foişorul de Foc. Baia şi bucătăria erau dependinţe comune cu alte cinci familii de pe palier. Ştiam în mare cerinţele viitorului examen: limba română scris şi oral, probe de muzică, dans, dicţie. Floare la ureche! Dar de „proba de mimă” nu auzisem în viaţa mea! În plus, trebuia să recit şi o fabulă, la alegere, în afară de ce pregătisem eu pentru examen, mult prea recitata „Duşmancele” a lui Coşbuc. Am ales „Vulpea liberală”. O învăţasem de la şcoală, o obligaţie pe atunci fiind să ştii să reproduci pe de rost fragmente din opera scriitorilor prezenţi în manual. Dar acum, cu accent pe dicţie şi tonalitate, nu-mi plăcea cum iese finalul: „Adio! Sunt bolnavă... M-am înecat cu-un os!” Acel blestemat „cat cu-un os”, care chiar simboliza sonor înecatul, mi se părea mie că nu sună cum trebuie. Aşa că pândeam venirea serii, când baia era mai puţin folosită, mă închideam înăuntru şi începeam să recit privindu-mă în oglindă: „Adio! Sunt bolnavă...” După două astfel de seri a avut loc o şedinţă „furtunoasă” de comitet de bloc, în care locatarii indignaţi îi cereau mătuşii mele ca „zărghita care se închide în baie şi vrea să-şi ia zilele” să plătească întreţinerea şi să se omoare unde o vrea ea, dar nu în baia lor! Mătuşa s-a speriat, cum nu auzea prea bine, Dumnezeu ştie ce a înţeles şi i-a dat mamei o telegramă, cu un conţinut jalnic: „Vino urgent! Passi îşi ia zilele din amor!” Da! Din „amorul” artei! Proba de mimă mi-a fost fatală. Pe biletul tras, scria să merg pe o punte deasupra unei ape învolburate, cu un copil în braţe, să-mi pierd echilibrul şi la jumătatea drumului să cad... Am căzut de tot! Ion Finteşteanu, Moni Gelerter şi Eugenia Popovici, membrii comisiei de atunci de la Teatrul „Bulandra”, sala Izvor, au parafat înfrângerea mea. Dar nu mi-am permis să plâng decât afară, la florăria „Cireşica”, de unde mi-am cumpărat garoafe de... 300 lei! Urăsc de atunci aceste flori, bune de dus şi viilor, şi morţilor! Eu eram un viu mort, iar florile, 100!, pe care vânzătoarea mi le-a pus în braţe în chip de jerbă, erau florile pe care, vezi, Doamne, ca actriţă, dacă aş fi luat examenul, le-aş fi primit de la admiratori! Când m-a mai văzut şi cu mormanul de flori în braţe, mama n-a reuşit să mă întrebe decât: „Ce-i cu tine?” „Am dat la teatru şi am căzut..” i-am răspuns vinovată. „Iartă-mă, că «am pierdut trenul» cu filologia!” „Har, Domnului!” a respirat ea uşurată. „Bine că-i doar atât! Neam de neamul nostru am fost învăţători!”

Dar treaba cu actoria nu s-a încheiat.

– Adică aţi mai încercat?

– Nu, n-am mai reluat tentativa cu arta dramatică, dar am gândit şi gândesc altfel. În mintea mea, actorul e un vrăjitor. Intră pe sub pielea personajelor şi, măcar cât îşi spune rolul, reuşeşte să te transpună în lumea piesei, în alt timp, în alt loc decât cel real. Aidoma lui, învăţătorul sau profesorul cu vocaţie trebuie să fie un actor. Am fost puţină vreme la catedră. Dar n-am trădat învăţământul, pentru că m-am întors cu cărţi pentru copii şi adolescenţi. Întâlnirile mele cu ei, ca şi cu cei mari, de altfel, sunt recitaluri. Îmi ştiu poeziile pe dinafară, le interpretez, mă extaziez povestindu-le din experienţa mea şi simt cum mă ofer lor, cu sufletul şi cu agoniseala mea de învăţătură. Îmi joc propriul rol „neprefăcut şi viu”, aşa cum susţin în poem. Dar ce-i mai important e că eu îmi scriu acest „rol” şi tot eu îl interpretez, spre deosebire de actorul-actor care dă viaţă fericit unor replici scrise de autorul piesei.

– Dar legătura cu pictura?

– Cred că e o genă moştenită pe linie maternă. Doi veri ai mei au fost artişti plastici consacraţi:unul pictor – Liviu Izvoranu, celălalt sculptor – Laurenţiu Mihail. Fratele meu –Zenobiu, dispărut şi el între timp, picta în ulei, ca amator. În ce mă priveşte, în afară de „genă”, tot Pedagogica e „de vină”! Temele de la desen, cu picturi în acuarelă după anotimp, după o povestire, după figura colegului de bancă, orele de caligrafie (obiect obligatoriu!) cu exersarea diverselor stiluri de scrieri, mi-au fost remarcate încă de elevă şi mi-au arătat că am o predispoziţie spre pictură. Ca învăţătoare, nu pot uita materialul didactic pictat de mine pentru şcolăreii de clasa I – alfabetul cu litere de mână şi tipar, dar în imagini lucrate cât mai atractiv, ca să placă şi să reţină atenţia, cifrele sau poveştile în imagini, pictate pentru dezvoltarea vorbirii. Cărţi şi planşe erau mai puţine pe vremea aceea, aşa că trebuia să „pavoazezi” cu forţe proprii clasa! Era cea mai frumoasă şi dichisită clasă din şcoala de la Sihlea, unde am predat în primul an de învăţământ. Acolo, apropo de nume, elevilor (Ibriş) Lenin şi (Ibriş) Stalin, romi şi verişori, le-a predat un an Passionaria! Nevoia şi dragostea de prima mea meserie m-au ajutat! Apoi am făcut unele tablouaşe din plăcere.

„La caligramă am trecut când cuvintele m-au obosit şi viceversa”

– La caligrame cum aţi ajuns?

– La caligramă am trecut când cuvintele m-au obosit şi viceversa. Atunci le-am „aranjat” sensul mulându-le pe o imagine. Aşa am apărut în manualul de limba română pentru cls. a V-a, editat de „Humanitas”, 2003. Apoi am prezidat concursuri şcolare de caligramă, ca semn că ea a pătruns în şcoli. Am activat vreun an într-un cerc al fraţilor plasticieni, Rodica şi Constantin Sultana. Găsisem adresa atelierului pe un stâlp, într-o staţie de troleu şi era aproape de casa mea. Acolo am învăţat multe lucruri de cultură generală în pictură. Dar n-am trecut de guaşă şi acuarelă! Cu mici tablouri înrămate, flori, peisaje sau portrete, m-am achitat de unele obligaţii, care altminteri m-ar fi costat mult mai mult.

N-am niciun stil. Dar am o nevoie, de fapt o plăcere a ochiului şi a sufletului meu (cu siguranţă colorat!), să mă exteriorizez şi prin culoare sau linie.

„Comportarea poeţilor e imprevizibilă!”

– Nu vă întreb – mi-aţi răspuns deja – dacă aţi avut/aveţi modele, nici despre rolul lor în formarea unui om. Dar vă rog să ne vorbiţi puţin despre cei doi poeţi pomeniţi – Ion Caraion şi Ion Gheorghe – ca o paranteză de omagiere şi recunoştinţă, să-i zicem.

– Pentru începutul meu literar ei au fost doi „Ioni” pozitivi. Apoi am avut de suferit de pe urma amândurora, evident, într-un mod deosebit.

Pe Ion Caraion nu l-am cunoscut la Buzău, ca elevă, ci la Bucureşti, ca redactor la Editura Litera, unde fusesem „pedepsită” de regimul comunist, fiindcă aveam dosarul „pătat”, mama mea fiind exclusă din PCR. În 1971, Caraion publica la această editură (unde eu, deşi fusesem repartizată pe post de redactor, am fost acceptată iniţial doar pe post de corector), o carte deosebită, de poeme şi caligrame, „Deasupra deasuprelor”. Cum în facultate o îndrăgisem pe Venera Antonescu, fosta mea profesoară de literatură universală, şi ea, la rându-i, ţinea mult la mine, mi-a solicitat acest volum, în clipa în care eu, entuziasmată de lectura prilejuită de corectură, o înştiinţasem că a apărut. Aşa am aflat de corespondenţa ei cu Ion Caraion, în versuri şi proză, cu gânduri tandre, dar neîncrezătoare (din partea ei) în această relaţie. Îi zicea „Păcăliciule”. O perioadă am fost un soi de „mesager” între cei doi, apoi i-am devenit redactor Venerei Antonescu la cartea ei de poezie „Dincolo de coclauri”. Între timp îl „alimentam” pe Caraion cu cărţi apărute la „Litera”. Discutam mult la redacţie. Era fericit că făcusem şcoala la Buzău şi că aveam colegi din Vipereşti, satul lui de obârşie. Îi arătam ce public şi pe unde, îi povesteam cum, în loc să citesc cărţi, corectez toate prostiile scoase „în regie proprie”, inclusiv producţia de agende şi calendare a ţării, pe care o edita „Litera” şi unde dacă aş fi greşit ceva, urma să „mă îmbrac în agende şi calendare!” Totdeauna mă îmbărbăta şi-mi zicea: „Meriţi de o sută de ori mai mult! O să vină şi ziua ta!” Uneori mă invita acasă la el. Stătea pe bulevardul Carol, pe cealaltă parte faţă de Ministerul Agriculturii, în blocul de pe colţul cu strada Hristo Botev. Mă îmbia să-i povestesc. Orice îi plăcea şi îl amuza. Era încântat să mă asculte. Dar nu mult. Mă oprea şi-mi poruncea: „Du-te acum şi scrie! Chiar aşa cum mi-ai vorbit mie! Şi nu te mai risipi cu povestitul şi altora!” Aşa am început să scriu proză. „Pansamentul” lui pentru mine a fost un eseu despre poezia mea (ori incriminată, ori nepublicată până atunci) „Palat al sertarelor – Passionaria Stoicescu”, apărut iniţial în „Caietele Teatrului Naţional”, apoi în „Jurnal 1, Literatură şi contraliteratură”, la Editura Cartea Românească, 1980. Atunci, atacându-l pe „maestru”, câţiva m-au lovit şi pe mine. Scârbit şi obosit, el a ales să fugă. A avut cu ce şi unde. Eu am rămas. Dar în acelaşi an, cartea mea „Cuşca de aer” scoasă la Editura Eminescu a fost retrasă din librării, pentru că pe coperta 4 Ion Caraion scrisese: „Passionaria Stoicescu e o poetă evident cutezătoare, dacă remarci câte accente sunt puse pe patima ei de dăruire, consecvenţă, ardoare, uimire, confesiune, risc, aspiraţie /.../ şi care arde neştiind să se prefacă”. După 30 de ani, din cotloanele unei biblioteci în care acest volum, dar şi „Zăpezile de jertfă” rămăseseră dosite, autoarea fiind „indezirabilă”, Marin Ifrim, poet buzoian la care ţin mult, a găsit şi mi-a predat bucuros câteva exemplare.

„Confratele” Ion Gheorghe, asta pentru că în ultima dedicaţie oferită pe cartea lui „Concluziile senectuţii”, Editura Rafet 2010, mă numeşte „Sora mea mai mare”, deşi el are cu 11 ani mai mult decât mine (!), a fost elevul aceleiaşi şcoli, avându-l ca profesor de limba română pe minunatul meu dascăl, acelaşi Tiberiu Bordea, portretizat mai mult decât elogios în „Limba română avea ochi albaştri”, cartea mea cu amintiri din şcoala pedagogică, apărută în două ediţii (1995 şi 2005). Eram elevă în anul III (cls. a X-a), când pe uşa clasei a intrat profesorul cu un grup de scriitori buzoieni. Printre ei era şi Ion Gheorghe. După ce ni i-a prezentat, fostul elev al şcolii, plin de reverie şi cu ochi melancolici, a declarat: „Am stat în banca a treia, pe rândul de la uşă...” „Ca să vezi, a răspuns cu uimire şi totodată ironic profesorul, nu ştiam că aceea e banca poeţilor!” M-am ridicat roşie de emoţie şi fericită de coincidenţă. Poetul a promis în faţa tuturor că va susţine încercările mele literare şi, dacă vor merita, mă va ajuta să public în „Luceafărul”. Corespondenţa noastră literară am donat-o Bibliotecii „Vasile Voiculescu” din Buzău. M-a vizitat la Sihlea, în primul meu an de învăţământ, în plină iarnă a anului 1965. L-am lăsat la gazda mea din sat, iar eu am plecat la Râmnicu Sărat, unde locuiam cu casa. Aveam 19 ani, iar el 30 şi era căsătorit. Tonul scrisorilor lui s-a dovedit când rece şi redacţional, când cald şi îndatoritor. Revăzându-ne peste ani la vila scriitorilor de la Cumpătu, unde el lucra la „Dacia Fenicks”, iar eu la traducerea „Cântecului esenţial” a lui Bulat Okudjava, schimbul de vorbe a fost rece, dar politicos. Ştiam că nu-i iubeşte pe ruşi, iar eu mă numeam Ivanov, fiindcă mă măritasem cu un lipovean născut şi crescut în Bălţile Brăilei, iar mai nou începusem să traduc din limba rusă cu ajutorul lui, dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că fostul meu mentor, pe care l-am „urmat literar” şi l-am preţuit, mă poate face „nenorocită”, în sala Teatrului Nottara, unde avea loc şedinţa de alegeri a Uniunii Scriitorilor şi unde eram înconjuraţi de colegi, ca răspuns la exclamaţia mea de bucurie: „Uite-l şi pe Ion Gheorghe!”. Am suferit cumplit, cu atât mai mult cu cât nu am avut vreodată vreun diferend şi i-am purtat recunoştinţă şi peste ani pentru sfaturile şi ajutorul dat la „Luceafărul”. Dar comportarea poeţilor e imprevizibilă! Ajunşi faţă în faţă la sărbătoarea celor 70 de ani ai lui, serbaţi la Biblioteca „Vasile Voiculescu” din Buzău, s-a scuzat declarându-mi că „m-a confundat” cu o altă scriitoare... N-are sens să-i dau numele... Nu doresc să se simtă jignită şi aceea. Mi s-a părut şi mi se pare ciudat cum un poet atât de curajos ca el, care a scris „Elegiile politice” şi a fost coroziv pe drept sau pe nedrept cu mulţi dintre confraţii săi, să nu aibă curajul să-şi recunoască adevăratele simţăminte şi să-şi susţină o afirmaţie.

„Actul critic presupune neîndoios actul autocritic”

– Vă declaraţi (într-o epigramă) „obsedată… textual”. Pentru a termina cu această primă parte a principalelor coordonate ale vieţii dvs. pusă de mine sub semnul „aducerii aminte” (recunosc, foarte zgârcit selectate pentru convorbirea noastră!), v-aş întreba ce a însemnat în evoluţia dvs. munca de redactor.

– O şcoală! O şansă de a învăţa de la cei talentaţi şi dedicaţi scrisului şi o şansă de a fi alături de un începător sau de un „încheietor de pluton”. La întâlnirile mele cu copiii le explic acest termen, spunându-le că, de fapt, ce-am făcut eu în viaţă nu e o trădare pentru profesia de învăţător sau profesor de limba română (ceea ce şi sunt), fiindcă redactorul este un învăţător sau un profesor pentru scriitori. A-i corecta pe alţii presupune să ai cunoştinţe deasupra lor, iar ca să le ai presupune să te instruieşti permanent. Să citeşti, şi să tot citeşti, de când te scoli şi până te culci, de când ţi-ai însuşit această profesie şi până mori. Deşi am avut de suferit, deşi am fost nedreptăţită, din toate am luat partea lor de învăţătură, bună şi folositoare. „Litera”, editura unde „am deschis ochii”, m-a silit prin portofoliul ei eterogen să iau contact nu doar cu literatura beletristică, ci şi cu lumea istoriei, artei, a ştiinţei, a dicţionarelor. Faptul că am trudit la corectură mi-a format ochiul să prind greşelile de literă, dar să fiu în măsură să îndrept erorile de ortografie, de ortoepie. Apoi munca în redacţie cu autori tineri, impulsivi şi convinşi de „genialitatea” lor sau dimpotrivă, vârstnici, sclerozaţi, care nu mai recunoşteau observaţiile discutate şi acceptate de comun acord pe manuscris, dar erau convinşi de aceeaşi „genialitate”, mi-a prilejuit adoptarea unor adevărate lecţii de comportament, o cunoaştere mai profundă a psihologiei creatorilor adevăraţi sau închipuiţi, o trudnică, dar fertilă raportare la eul meu artistic. Dacă puteam să redactez cărţile altora, de ce nu le-aş fi făcut şi pe ale mele? Actul critic presupune neîndoios actul autocritic. Cum debutasem editorial cu o carte pentru copii, am socotit-o ca pe un atu în a-mi demonstra locul şi rostul. Am fost apoi redactor la „Ion Creangă”, editura dedicată cărţilor pentru copii. Acolo, pe lângă munca propriu-zisă de redactor, am făcut-o şi pe cea de popularizare a cărţilor editurii. Asta mi-a prilejuit să învăţ oratoria şi să îmi înfrâng emoţia prezentării în public. Plecam prin ţară şi comentam cărţile, seriile şi colecţiile editurii. Primul premiu l-am luat cu cartea pentru copii. Următorul mi l-au oferit tot copiii, alegând în lecturile lor de la biblioteci, din multele citite, pe a mea. Aşa am primit „Trofeul micului cititor” şi am patru astfel de trofee. Dar asta nu i-a împiedicat pe şefii mei comunişti să mă dea afară din editură, fiindcă aveam un dosar pătat, cum am mai precizat! Audienţele şi plângerile mele pentru nedreptăţile făcute m-au „propulsat” la Centrala editorială, serviciul Sinteză, un fel de „cimitir al elefanţilor”. Acolo am făcut „lecturi postapariţie” pentru a sesiza eventualele „scăpări sau deraieri de la linia Partidului” şi am învăţat încă o lecţie: despre laşitate şi ipocrizie. Tot acolo veneau de sus, de la tovul Dulea, planurile editoriale, iar foştii colegi, care altminteri nu mă mai cunoşteau după darea mea afară şi dosarul pătat, veneau drăgăstoşi şi surâzători să le spun dacă „sunt în plan” sau mai „dulează” până să intre. În sfârşit, după Revoluţie, fiindcă răspunsesem de editurile Albatros şi Eminescu, am încercat să îmi reiau munca de redactor pe manuscris, evident, la secţia „Poezie”, fiindcă între timp publicasem mai multe plachete de versuri la ambele edituri. Dumnezeu să-i ierte! La „Albatros”, Gabriela Negreanu s-a împotrivit, susţinând că „e de ajuns o singură poetă redactor în editură şi aceea e ea”, iar la „Eminescu”, Nelu Oancea, care îmi pierduse de două ori manuscrisul, s-a opus pentru că „la Sinteză aş fi blocat autori prestigioşi să apară”, deşi n-a putut oferi vreun nume, iar eu, Doamne, fereşte, nu făcusem asta. În sfârşit, la Editura Minerva am ajuns la redacţia „Biblioteca pentru toţi”, unde iarăşi am învăţat lecţia stilizării. M-a luat de acolo fostul meu autor de la „Litera”, poetul Caius Traian Dragomir, care, devenit om politic şi ministru secretar de stat în Guvernul României, m-a adus la Guvern, la Departamentul Informaţii, ca expert pe probleme de carte. Făceam referate pentru cărţi, originale sau traduceri, care meritau să fie tipărite peste hotare. Dar n-am stat decât un an, C.T. Dragomir plecând la FSN şi luându-şi suporterii cu el. Cum n-aveam nicio linie politică şi cum tot comuniştii care mă nedreptăţiseră o viaţă erau şi-n FSN şi aiurea, nu l-am urmat, dar nu m-am mai întors nici în sistemul editorial. Printr-o prietenă bună, am aterizat la Camera de Comerţ şi Industrie a României, la ziarul „Mesagerul Economic”. Tot ca redactor, însă de ziar! Lecţia învăţată aici a fost a lapidarităţii şi a focusării textului pe subiect. „E-co-no-mic! Aici nu facem literatură!” cum mă admonesta redactorul-şef. Pentru mine „redactor” înseamnă viaţă, o viaţă trăită pentru o profesie, pe care s-o exerciţi şi s-o iubeşti.

„Zodie a Taurului şi-a trudei

De-a fi victorios chiar şi cărunt...”

– Vă propun să ne întoarcem, mai întâi, către omul care sunteţi, cea „rotundă-n formă / şi ascuţită-n conţinut”! Zodie feminină de pământ, definită de stabilitate, predominant practică, guvernată de planeta Venus, Taurul iubește muzica și arta, este adeptul naturaleței, este sociabil și are simțul umorului, este recunoscut pentru tenacitatea și răbdarea cu care își urmăreşte scopurile. Şi mai este… cel mai îndărătnic om din tot zodiacul! Vă recunoaşteţi în coordonatele zodiacale?

– În totul, în afară de „practică”! În rest, răspunsul meu aici e un poem.

Plânsoare de zodie

Fratelui Efrem Sirul

Primăvară cu cald şi cu frig,

Cu vânt şi cu praf în ochii miopi,

Vânzolind sub falsă ninsoare

Caişii albiţi de tineri

Arătându-şi sexul nevinovat

Din petale de floare,

Primăvară cu semnul ţărânii,

Că toate-ale prafului sunt,

Zodie a Taurului şi-a trudei

De-a fi victorios chiar şi cărunt...

Arenele-s pline şi însetate

De tremurul morţii din copite,

De tremurul vieţii din picioare...

Numai că întărâtarea,

Străpunsul înfuriatei jivine –

Puternicul Taur ce moare,

Răspunde în mine!

Şi fiţele îngâmfatului matador

Jucând flacăra roşului nebuneşte

Înfiptul săgeţilor lui,

Mult răbdător sufletul meu le primeşte...

Dar nu-i de ajuns: cei ce privesc

Şi-au plătit măcelul să-l ştie

Şi urlă durerea din bucurie

Că omul e fiară şi fiara-n curând va muri,

Sunt tot eu, cu văzul meu lacom

De-o viaţă, de-o zi,

Trăind nelumeşte extazul şi graba

Acestei victorii din lupta degeaba...

Vă veţi întreba ce caută aici Efrem Sirul, „fratele” căruia i se dedică poemul. Începând cu „Zăpezile de jertfă” există un ciclu de poeme intitulate „Plângeri”. Participând la un concurs cu tema „Poezie şi rugăciune”, m-am documentat citind şi carte religioasă. Aşa am aflat de „Plânsurile lui Efrem Sirul”, cu poeme-plânsuri către Dumnezeu, scrise pentru fiecare zi a săptămânii. Habar n-am avut de existenţa lor pe vremea scrierii cărţii mele, dar coincidenţa m-a şocat. Am gândit carevasăzică „într-un fel la fel” peste secole. Doar că „plângerile” mele, mai noi, s-au dovedit trufaşe, ţinând de hybrisul creatorului poet, pedepsit pentru harul său şi fiind „Plângere de regină scribă”, „Plângere de vară”, „Plângere de Penelopă”, ba chiar „Plângere pentru încheierea poemului”.

„Omul obişnuit e mulţumit de plusvaloarea pe care i-o dau lucrurile sau fiinţele, artistul cu certitudine de plusfiinţă”

– …Şi către a doua dvs. latură – artistul, care se caracterizează drept „un ochi / O cameră vie de luat vederi”. În cărţile dvs. găsim o permanentă încercare de autodefinire. Arghezi zicea: „în mine sunt nişte doi”. Dvs. afirmaţi: „O alta mă locuieşte”. Este dualitatea o condiţie sine qua non a artistului?

– Fireşte că da. Creatorul se crede un mic Dumnezeu, care poate naşte şi el o lume din cuvinte, sunete, linii, culori şi orice altceva, cu condiţia harului şi a originalităţii în demersul său. Deşi nimic nu e nou sub soare, fiecare se minunează sau se întristează în felul lui propriu, folosind trăirea proprie, cultura proprie, receptarea proprie, acte prin care se simte diferenţiat de marea masă care, nu percepe bunăoară „amiaza ca o ploaie de săruturi /.../ vorbind de Heraclit şi de-nceputuri” sau dacă o percepe, nu exprimă asta cu aceste cuvinte. După ce ai scris, te „minunezi” de unde şi cum ţi-au ieşit gândurile, metaforele. Unde stau ele? Cine le-a ajutat să apară? „Altcineva” care există în tine şi care s-ar numi „zână”, „duh”, „har”, „muză”, „inspiraţie”, „demon” etc.

Cum n-ar fi actorul dual, atâta timp cât joacă rolul unui personaj care n-are, poate, nimic comun cu adevărata lui persoană? Dar muzicianul altminteri surd, care creează din toată cecitatea lui, simfonii? Perechile antonimice reprezintă esenţa acestei dualităţi. „Durere şi înţelepciune din cine v-aţi luat făptura? / Din fericire şi prostie, să-ţi cauţi ne-ncetat măsura! / Excepţie şi împlinire, de unde vi se trage natul? / Din prea firesc şi din dorinţă, să-i ocupăm lui Procust patul!” („Charmides” – „Cuşca de aer”, P.S.). Lăsând la o parte „făpturile” care locuiesc în fiinţa mea, dorinţa de a crea o altă lume nu se limitează numai la cuvânt. Ador să dansez, deşi aparent sunt greoaie, muzica şi ritmul îmi dau aripi. Mă exprim prin dans. Apoi vreau ca acele culori care mă obsedează şi îmi definesc setea de viaţă – galbenul, portocaliul, roşul – să le trec pe hârtie, pe carton. Mă bucur să pictez. Sunt o alta. Plusul de fiinţă pe care îl simt existând în mine se bucură să arate asta. Cât îmi izbuteşte, nu ştiu. Omul obişnuit e mulţumit de plusvaloarea pe care i-o dau lucrurile sau fiinţele, artistul cu certitudine de plusfiinţă.

„Din umbra crengilor îi iert / ca un copac într-un deşert”

– Vi se întâmplă des să vă simţiţi „ca un copac în deşert”?

– E de ajuns să fie asta o singură dată, ca să suferi pentru totdeauna. „Deşertul” nu marchează doar lipsa vieţii, ci şi acomodarea ta ca personaj singular prin ceea ce trăieşti şi rabzi la un anume areal insipid, uscat, tu fiind damnat să suporţi seceta, praful, uscăciunea. Metafora „copacului” e obsedantă în poezia mea, în literatura pentru copii, în proza şi chiar în încercările mele plastice. Simt aici transfigurată încăpăţânarea taurului de a rezista oricăror condiţii vitrege la care e supus, demonstrând că nu se lasă şi rămâne statornic crezului său de luptător, de învingător. Brăduţul din „Povestea lui Cetinioară”, deşi nu e în deşert, se simte ca în deşert, atâta vreme cât e sfidat de fagii şi stejarii dintr-o pădure, unde nu îi e locul, dar a fost adus accidental (vezi „permutările” mele în edituri!). Numai că, în timp ce falnicilor le cade frunza şi rămân goi, Cetinioară e verde şi îşi găseşte prieteni până şi în „deşertul” iernii. Distihul din care aţi luat fragmentul de vers este: „Din umbra crengilor îi iert / ca un copac într-un deşert.” Exteriorizarea mea prin poezie nu e răzbunare, ci o „răs-bunare”, o repetare a bunătăţii, iertătoare pentru deşertul şi deşertăciunea care mi s-au oferit sau mi se oferă la schimb.

„Libertatea la feminin înseamnă «privaţiune»”

– „Recitind propriile poeme // Femeia care mă îngădui a fi / Se teme”. De unde vin aceste temeri?

– Paradigma „femeie” ascunde un „paradox”. A fi născută pentru a da naştere, înseamnă o asumare de la natură pentru îndatoriri şi obligativităţi de care celălalt sex se simte, dacă nu absolvit, adesea deloc împovărat.

Egală cu bărbatul? Încă din Biblie ţi se incumbă ideea că eşti „o anexă adamică”, o părticică din el (coastă!), nu ceva de sine stătător. Marii înţelepţi, marii filosofi ai lumii, vai, n-au fost femei, ci bărbaţi! Femeia, ca privilegiu suprem, a fost doar atinsă de Duhul Sfânt, a „luat în pântece” şi ca un gest magnific, de fapt o îndatorire supremă, l-a născut pe Fiu... Ca să ce? Ca să preia păcatele acestei omeniri! Unde au fost liniştea, bucuria şi fericirea acestei femei? De unde ar rezida pacea şi satisfacţia în sufletul celei care (pro)creează, atâta timp cât marii exegeţi nu-i recunosc decât statutul de muză, de inspiratoare pentru creatorul bărbat: poet, pictor, sculptor, muzician etc.? Mă „îngădui” aşadar să exist, ca să nu mă simt îngăduită de cei pe care eu însămi i-am îngăduit ca existenţă sau ca artă. Şi mă tem! Răzbunarea sau nesocotirea forţei lor fizice sau intelectuale, a statutului lor de „totdeauna conducători” le-am simţit din plin pe propria piele, pe propriul drum literar. „Eşti liberă să faci ce vrei cu viaţa ta!” veţi spune. Ei, aş! Libertatea la feminin înseamnă „privaţiune”, o dependenţă de masculin, o existenţă dedicată altuia, celui drag, celor dragi, neuitând că trebuie să „te iubeşti” puţin şi pe tine. Dacă mai ai timp, dacă mai ai chef, dacă mai ai cu ce/cine, dacă mai ai motivaţie. Poate greşesc, dar pe mine m-aţi întrebat, şi eu aşa am simţit şi am scris.

„Vers-Poem-Cuvânt […] ca în închinare: Numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh”

– Dacă-mi este îngăduită o rânduire a acestui dialog pe capitole, vă propun să poposim asupra relaţiei dvs. cu Cuvântul („Voi, care m-aţi iubit / cuvinte / numai o coajă şi mai multe / miezuri”), cu Versul în care „m-am pierdut / M-am regăsit”, cu „…fiul meu / Poemul”. „Vers – Poem – Cuvânt / Sfântă a mea Treime.”

– Ce poate fi un scriitor, o viaţă întreagă redactor (de carte, de ziar) decât un „surugiu la cuvinte”? Le-am strunit şi m-au purtat şi mă poartă în lume. „La început a fost Cuvântul...”, dar vai, la mijloc s-a dovedit a fi tot El şi tot aşa până la final. Dorinţa/speranţa? Când voi pleca, El să rămână.

Relaţia Poet-Cuvânt este o temă predilectă în lirica mea. „Duhovnicul meu e Cuvântul, / un preot îndatoritor / care mă ajută să uit, / să respir (să mai mor), / să mă-ncurajez din frică...” („Pentru nimeni, pentru încă o viaţă”, P.S.) sau („Poetul” I) „El e un preot aparte, / nici nebun, nici sfios, / cunună cuvintele şi le desparte, / blagosloveşte şi cere moarte / miezului lor aburos...” Relaţia cu Cuvântul e atât de pregnantă, încât ea vizează întreaga scală de la sacru la profan. Între iubire şi ură, sentimente extreme care ne guvernează, singurul „tratament” posibil a fost prin scris, prin Cuvânt: „Când am iubit – am scris, / când am urât – am scris, / m-am pierdut, / m-am găsit / doar în Vers!” Religiozitatea mea, câtă posed, a fost convertită, în afara Dumnezeului celui Atoatestăpânitor, la Dumnezeul mic al începutului, Cuvântul. Sfânta lui Treime Vers-Poem-Cuvânt însemnând ca în închinare: Numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh. Recunoaşterea profană ţine de un alt Dumnezeu, cel al lecturii: „Citesc – / pupilele mi se dilată, / ploaia aurie a gândurilor celuilalt, / ploaia de zeu / mă spală de propriile poeme,/ mă aureşte, / mă spânzură c-o eşarfă de curcubeu / şi ţip pe muteşte / cu hohot lăuntric, devastator...” („Ploaia de zeu” P.S.).

„Mă socotesc «stihuitor», iar nu «traducător»”

– Şi tot despre această relaţie cu Cuvântul, acceptaţi ecuaţia celebră traduttore – traditore?

– „Homo sum...” şi-mi asum tot ce e omenesc. Şi trădarea! În viaţa de toate zilele ea vine din plictis, de obicei. Şi în literatură, traducerea (în „traducere personală!”) tot din asta se trage. Din plictisul de propriul scris, din dorinţa nu doar de a cunoaşte un alt confrate, ci de a intra pe sub pielea lui (citeşte „opera lui”). Traducerea, pentru mine care, sincer, mă socotesc „stihuitor”, iar nu „traducător”, este o formă de altruism cultural. Poeţii cu un simţ autocritic foarte bine dezvoltat, cu un exerciţiu îndelungat al lecturii şi mai ales al scrisului, obosiţi, plictisiţi şi îndoiţi de valorile personale, trec la alţi confraţi cu aceeaşi grijă şi acribie cu care şi-au cenzurat propria operă. Şi e clar că niciodată cel care traduce nu poate fi în acelaşi plan cu cel tradus. Va fi ori deasupra, ori sub original. Marele Blaga scria că „stihuitorul, chiar creând versuri originale se tălmăceşte în propria-i limbă maternă”. Reîntorcându-mă la „lecţia” primită în urma actului lecturii, traducerii brute, traducerii artistice, folosirii tehnicilor de versificare, am scris următorul poem-definiţie: „Traducerea? O lecţie de umilinţă / în faţa propriei tale limbi... / Pe de-o parte tot schimbi, / pe de alta nu schimbi / şi cu străină aură te-nnimbi!” M-am „înnimbat” cu vreo 15 poeţi ruşi contemporani, dintre care trei „mari” – Bella Ahmadulina, Vladimir Visoţki şi Bulat Okudjawa şi cu vreo zece poeţi polonezi, din care doi premiaţi Nobel – Wislawa Szymborska şi Ceslaw Milosz. Se zice că îmbrăcându-l pe cel străin în haina limbii tale, îl îmbogăţeşti şi-l laşi să te cheltuie. Cu alte cuvinte „am trădat”, dar am sărăcit îmbogăţindu-mă.

„Să nu se confunde orice fel de «compunere» cu pisicuţe şi căţeluşi, agramată, ca fiind literatură pentru copii”

– În mod special, aş insista asupra uneia dintre multele faţete ale activităţii dvs. literare. Poezia pentru cei mici este, într-un fel, o completare a grămezilor de animăluţe de pluş adunate prin toate colţurile apartamentului – semn, ziceţi dvs. – al unei copilării neîmplinite? Sau din dorinţa de a umple un gol al literaturii noastre contemporane, una fără copilărie? Sau…?

– Animăluţele pluşate din casa mea pot fi un semn al unei copilării neîmplinite, ca o completare târzie a ceea ce n-am avut cândva, dar pluşul lor e mult mai grăitor pentru ce mi-a lipsit şi-mi lipseşte cu adevărat: atingerea mătăsoasă şi blândă din partea a ceva/cuiva iubit. Faptul nu are totuşi legătură cu scrisul cărţilor mele pentru copii. Să adăposteşti în suflet un copil, fără să te sfieşti să araţi asta lumii, să iubeşti şi să preţuieşti jocul, fiindcă totul e un joc, iar dacă păstrezi regulile şi adaugi şi har obţii creaţia, să te cobori cu dragoste, talent şi ştiinţă pentru a-l ridica pe cel mic la înălţimea gândului tău, să-ţi faci totuşi meseria de dascăl, chiar dacă nu eşti la catedră şi să fii fermecat şi uimit de tot ce observi, ca să farmeci şi să uimeşti la rândul tău, sunt tot atâtea condiţii pe care trebuie să le îndeplineşti pentru a scrie acest tip de literatură. Mai mult de jumătate din creaţia mea de până acum reprezintă cartea pentru copii: poezie, proză, proză rimată, teatru, dicţionare (în versuri), traduceri. Cele mai multe şi importante premii literare mi-au fost acordate pentru acest tip de literatură. Lumea, cu alte hotare şi obiceiuri, puţin cât am vizitat-o, mi s-a dezvăluit tot graţie cărţilor pentru copii. Cele mai sincere şi calde declaraţii de dragoste şi apreciere le-am avut din partea copiilor. N-aş zice că literatura noastră contemporană e una „fără copilărie”. Cei doi Ioni amintiţi anterior, Caraion şi Gheorghe, au scris pentru copii, Mircea Sântimbreanu, Nina Cassian, Const. Chiriţă, Iuliu Raţiu, Silvia Kerim, Crina Bocşan ş.a. au scris şi scriu cărţi pentru cei mici. Şi totuşi „mă tem” în continuare şi aici: să nu se confunde orice fel de „compunere” cu pisicuţe şi căţeluşi, agramată, ca fiind literatură pentru copii, atâta vreme cât nu mai există personal specializat pentru avizarea acestui tip de literatură şi cât multe aşa-zise „edituri” sunt doar tipografii care publică orice în regia autorului. Literatura pentru copii n-ar trebui numită aşa, decât prin prisma accesibilităţii vârstei căreia i se adresează. Ea este sau trebuie să fie literatură pentru orice vârstă, în cel mai bun sens al cuvântului, agreabilă, înţeleasă şi folositoare în egală măsură şi celor mici, şi celor mari.

„Exploatez două substraturi ale Cuvântului:cel ludic şi cel muşcător”

– Să mergem şi la celălalt pol! Nu şade bine unei femei să spună ce-i de nespus – ziceaţi într-un interviu ce deschide cartea de epigrame din 2015 – „Decoltate”. Şi totuşi… spuneţi! E o aliniere la literatura ce exacerbează eroticul? (Eu ştiu că nu e, dar lămuriţi-i dvs. pe cititori!)

– Acestea erau vorbele mamei mele, o fiinţă extrem de pudică şi de modă veche, precaută ca orice mamă de fată, ca nu cumva fecioara ei să stârnească şi prin ceea ce spune, în afară de cum arată, cine ştie ce pofte bicisnice bărbaţilor. La cei 70 de ani pe care îi voi împlini curând, nu mai am nicio şansă să se întâmple asta! Mama poate dormi somnul ei de veci liniştită. Şi soţul meu, care îi semăna. „Decoltate” nu e nici pe departe „o aliniere la literatura ce exacerbează eroticul”. Am vrut să-mi „completez” profilul, să mai adaug un „ţinut” „planetei mele de scriitor”. Pe lângă poezie, proză, literatură pentru copii, traduceri, să adaug şi acest chip: al rigorii, al jovialităţii fruste, al anecdoticului concentrat într-un catren, al jocului de cuvinte. Atenţie, aceste epigrame se numesc „Decoltate”, ceea ce presupune că se arată un spaţiu promiţător, în zona sânului, a inimii şi nu „În pielea goală”, unde s-ar fi descoperit totul! „Pe şleau(l) meu” nu spun lucrurilor pe numele lor vulgar, ci pe numele lor sugerat. Dacă vreţi, e vorba de o altă reluare a relaţiei mele cu Cuvântul, de care am vorbit mai sus. Exploatez două substraturi ale Cuvântului:cel ludic şi cel muşcător, uneori chiar crud. Nevoia acestei cruzimi apare pentru a contracara gingăşia din poeme sau din literatura pentru copii. Mulţumesc lui Dumnezeu, dar şi Luciferului pentru această ambivalenţă.

– Alături de mulţumirile ce vi se cuvin pentru amabilitatea şi disponibilitatea cu care v-aţi antrenat în acest dialog, pe lângă urările de sănătate, condei inspirat şi la mulţi ani în preajma zilei de 30 aprilie (recunosc – unul dintre motivele care au declanşat acest dialog!), aş cita în final, în loc de concluzii, ca un portret al scriitorului care sunteţi, câteva versuri ce mie-mi amintesc eminescianul „Numai poetul…”:

„Dar bietul Poetul

El e naiva întruchipare

De praf cutezând să zboare

Cu aripile Cuvântului

Spre soarele Cântului

Cel încă nespus/neapus

Nesocotind Cerul şi Marea

Căutând disperat asemănarea

Celui de Sus

Celui de Sus.”


Interviu de Rodica Lăzărescu